Dragostea Nu Cauta Folosul Sau

Dragostea Nu Cauta Folosul Sau

Ajungem acum la urmatoarea descriere a dragostei, asa cum Duhul Sfant ne-o reveleaza in acest capitol deosebit ce se refera la principiile vietii Crestine. In versetul 5 citim ca dragostea "...nu cauta folosul sau..." Aceasta afirmatie atinge insasi esenta notiunii de dragoste. Este de asemenea o afirmatie suparatoare pentru ca ea patrunde inima naturii noastre umane si expune esecul nostru total, in contrast cu lumina adevarului lui Dumnezeu. Si pe masura ce lumina cuvantului lui Dumnezeu ne arata in ce mica masura iubim potrivit felului in care Dumnezeu ne iubeste noi trebuie sa venim la El cu o inima smerita si cu dorinta de a crede ca El va produce in noi o astfel de dragoste prin Duhul Sau Sfant. Doar atunci vom vedea fructul dragostei rasarind in viata noastra.

Vom incerca sa privim mai de aproape aceasta portiune a versetului 5, observand aplicatiile ce decurg asupra relatiei noastre cu Dumnezeu si asupra relatiei cu semenii nostri. Dar mai intai, haideti sa raspundem la aceste intrebari: "de ce cautam folosul nostru?" si "de ce nu este aceasta calea dragostei?".

Cu ani in urma, in vremea cand Domnul ma chema la El, imi amintesc ca am vazut la inceputul Bibliei mele o ilustratie care cu adevarat mi-a deschis ochii asupra nevoii de un Mantuitor. Ilustratia reprezenta un cerc, avand inscris in mijloc cuvantul "sine". Un alt cerc mai mic, avand inscris in mijloc "Dumnezeu", gravita in jurul primului cerc, in acelasi fel in care pamantul graviteaza in jurul soarelui. Intrebarea era: "cine este centrul vietii tale? Tu sau Dumnezeu?" Desigur, eram convins ca Dumnezeu nu era centrul vietii mele si stiam ca ar trebui sa fie. Chiar si dupa ce devnim Crestini, sinele incearca din noou sa se introneze in viata noastra. In interiorul naturii noastre pacatoase se afla cineva care vrea sa aiba controlul. Cineva caruia ii este frica sau se simte amenintat sa cedeze stapanirea vietii sale - chiar si lui Dumnezeu. Noi suntem de fapt egoisti, fiinte egocentrice si cautam acele lucruri care "credem" ca sunt cele mai bune pentru noi chiar daca altii au de suferit consecintele.

De ce nu este aceasta calea dragostei? Pentru ca dragostea inseamna sacrificiu. Ea pune voia lui Dumnezeu si interesul celorlalti mai presus de voia si interesul propriu. Acest fel de dragoste se manifesta clar in viata lui Isus si prinde contur de asemenea in aceia pe care El ii modeleaza. Pentru aceasta noi trebuie mai intai sa ne supunem vointei lui Dumnezeu, mai degraba decat a incerca sa ne impunem vointa noastra. Si doar atunci vom fi capabili sa punem binele altora mai presus de noi. Trebuie sa invatam de la Isus, care a realizat ca roadele lucrarii Lui depindeau de ascultarea fata de Tatal ceresc.

Isus le-a zis: "Mancarea Mea este sa fac voia Celui ce M-a trimes, si sa implinesc lucrarea Lui." (Ioan 4:34)

"Eu nu pot face nimic dela Mine insumi: judec dupa cum aud; si judecata Mea este dreapta, pentru ca nu caut sa fac voia Mea, ci voia Tatalui, care M-a trimes." (Ioan 5:30)

"...caci M-am pogorat din cer ca sa fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimes." (Ioan 6:3

"Apoi a mers putin mai inainte, a cazut cu fata la pamant, si S-a rugat, zicand: 'Tata, daca este cu putinta, departeaza de la Mine paharul acesta! Totus nu cum voiesc Eu, ci cum voiesti Tu.'" (Matei 26:39)

Dragostea lui Isus pentru Tatal razbate din aceste afirmatii si se vede in viata Lui de supunere totala vointei Tatalui. Ca viata noastra crestina sa fie rodnica, trebuie sa avem aceeasi atitudine si daruire de a nu pune vointa noastra deasupra celei a Tatalui. Trebuie sa intelegem ca voia lui Dumnezeu este cea mai buna cale si ar trebui ca aceasta sa devina rugaciunea noastra, asa cum suntem invatati in Matei 6:10, "Vie imparatia Ta; faca-se voia Ta, precum in cer si pe pamant." Un motiv pentru care incercam sa implinim voia noastra mai presus decat pe aceea a lui Dumnezeu este pentru ca nu credem ca voia Lui este cea mai buna sau ne este frica de dificultatile prin care am putea trece si credem ca putem atinge acelasi scop dar intr-un mod care sa nu implice suferinta. Consideram intr-un fel ca suntem mai intelepti decat Dumnezeu cel atotputernic. Dar daca este sa umblam in dragoste, nu vom pune vointa noastra deasupra celei ale Tatalui.

De asemenea dragostea nu-si cauta propria ei slava. Din nou, exemplul perfect il gasim tot in Domnul nostru Isus Cristos.

"Caci Eu n-am vorbit de la Mine insumi, ci Tatal, care M-a trimes, El insus Mi-a poruncit ce trebuie sa spun si cum trebuie sa vorbesc. Si stiu ca porunca Lui este viata vecinica. De accea lucrurile, pe cari le spun, le spun asa cum Mi le-a spus Tatal." (Ioan 12:49-50)

Cuvintele Lui erau asadar cele ale Tatalui. Dorinta Lui nu era sa-si aduca glorie Lui insusi ci sa aduca glorie Tatalui.

"Cine vorbeste de la sine, cauta slava lui insus; dar cine cauta slava Celuice l-a trimes, acela este adevarat, si in el nu este strambatate." (Ioan 7:1)

Acela care umbla in dragoste nu-si va cauta slava proprie ci mai degraba slava Tatalui. De fapt tot ceea ce facem, trebuie sa facem spre gloria lui Dumnezeu (vezi 1Corinteni 10:21). Usor de zis, dar nu intotdeauna usor de facut. De ce? Pentru ca avem tendinta sa iubim aprecierea oamenilor in detrimentul aprecierii lui Dumnezeu. Suntem ca si fruntasii sinagogii carora le-a fost frica sa aduca glorie lui Dumnezeu, ei dorindu-si mai mult aprobarea fariseilor (Ioan 12:43; 5:44). Isus ne-a avertizat sa nu ne indeplinim neprihanirea in vazul lumii astfel ca sa fim slaviti de oameni (Matei 6:1-2). Nu incercam noi cateodata sa ne insusim gloria ce apartine de drept lui Dumnezeu? Ar trebui insa sa fim gata sa acceptam si umilinta de dragul lui Cristos. Ii vom ingadui astfel sa primeasca toata gloria si cinstea cuvenite numelui Sau. Dragostea nu se slaveste singura. Sa-l iubesti pe Dumnezeu inseamna sa cauti voia, gloria si cinstea Lui.

Acelasi principiu trebuie aplicat si in relatia cu semenii nostri.

"Nu faceti nimic din duh de cearta sau din slava desara; ci in smerenie fiecare sa priveasca pe altul mai pe sus de el insus. Fiecare din voi sa se uite nu la foloasele lui, ci si la foloasele altora." (Filipeni 2:3,4)

Si de asemenea:

"Iubiti-va unii pe altii cu o dragoste frateasca. In cinste, fiecare sa dea intaietate altuia." (Romani 12:10)

Sa privesti pe altii mai presus decat tine si sa cauti folosul altora? Sa dai intaietate altuia in cinste? Cred ca inteleg de ce Dumnezeu merita cinste, dar de ce ar trebui sa dai cinste altora? De ce ar trebui sa-i privesti pe altii mai presus decat tine? De obicei oamenii nu prea merita acest lucru. Este adevarat, ei nu merita. Dar nu este aceasta una din cele mai importante calitati ale dragostei? Dragostea este intotdeauna nemeritata. Meritam noi oare dragostea lui Dumnezeu? Pasajul din Filipeni 2:5 continua: "Sa aveti in voi gandul acesta, care era si in Hristos Isus". Sa nu uitam niciodata ca Isus a pus nevoile noastre mai presus decat propria viata. Am putea noi sa facem mai putin?

Ce a facut Isus? El a devenit un slujitor. Se cuvine deci ca si noi sa slujim unii altora. Daca dorim sa fim inaltati, daca vrem sa fim primii, atunci trebuie sa devenim slujitori (vezi Matei 20:26-2). In fiecare zi trebuie sa aiba loc in vietile noastre o moarte fata de sine. "Atunci Isus a zis ucenicilor Sai: 'Daca voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea, si sa Ma urmeze'" (Matei 16:24). Astfel ca semenul nostru sa aiba de castigat, trebuie sa ne lipsim de multe ori pe noi insine de anumite satisfactii sau placeri. Aceasta este adevarata dragoste biblica.

Dar totusi, de ce esuam atat de lamentabil in aceasta privinta? Unul din motive este, cred, ca nu suntem destul de smeriti cu privire la dragostea lui Dumnezeu fata de noi. Inca nu reusim sa vedem cat de adanc s-a afundat Isus ca sa ne scoata din starea noastra de pacatosi pierduti si morti. Nu intelegem inca cat de jos ne aflam. Putem doar sa continuam sa ne rugam ca Domnul sa ne deschida ochii catre dragostea Lui fata de noi. Fie ca niciodata sa nu ne consideram vrednici de dragostea cea mare a lui Dumnezeu. Fie ca Damnul sa ne arate ce suntem noi de fapt fara El: niste pacatosi neajutorati si lipsiti de orice speranta. Odata ce incepem sa vedem acest lucru, sa-l realizam cu adevarat in inima noastra, ne va fi mult mai usor sa ne dam intaietate unii altora. Vom dori ca ceilalti sa aiba de castigat prin noi, asa cum Cristos a dorit sa ne vada invesmantati in neprihanirea Lui. Nu putem sa pastram doar pentru noi ceea ce am primit fara plata, pentru ca ...dragostea "...nu cauta folosul sau..."