Un strop in marea vietii 11...

Sa nu cumva sa fiu inteles gresit, am spus ca vizitele se rareau tot mai mult si ca, odata cu acest lucru, au inceput si caderile mele, dar asta nu inseamna ca vreau sa invinuiesc pe cineva de ceva, nici macar nu-mi trece prin cap asa ceva; da, cred ca a existat o oarecare legatura intre aceste doua lucruri dar nu cred ca se cuvine sa se aduca cuiva o cat de mica acuzatie. Da, mi-as fi dorit sa fiu vizitat in fiecare zi si vizitele sa fie cat mai lungi, cine nu si-ar fi dorit acest lucru, insa eram foarte constient ca nu se poate asa ceva, stiam ca fiecare are ceva de facut, are o viata de trait si are preocupari proprii, nu puteam cere nimanui sa ma puna pe mine pe primul plan, nu am cerut acest lucru nici macar de la familia mea, cum puteam sa cer asa ceva de la altii? Cel mai mult pentru caderile pe care le-am avut a contat faptul ca eram neputincios, ca nu puteam face ceea ce vroiam, ca nu ma puteam ingriji singur si mai ales ca nu ma puteam ajuta pe mine sau familia mea atunci cand era nevoie; toate acestea imi provocau o durere foarte mare iar aceasta durere o resimteam si mai puternic atunci cand simteam si respingerea celorlalti; mi se intampla sa ies pe strada si sa vad un "prieten'' venind spre mine dar cand ma vedea facea cale intoarsa si o lua la stanga sau la dreapta, sau, daca nu avea de ales, venea pana la mine, ma saluta si spunea ca se grabeste numai ca se vedea crisparea pe chipul sau iar eu, de-alungul vremii, am inceput sa citesc pe fata oamenilor ceea ce gandesc (de multe ori puteam astfel sa imi dau seama care era scopul celor care ma vizitau, sa ma vada pe mine, sa barfeasca pe cineva sau sa afle cate ceva din gandurile mele cu privire la unul sau la altul) asa ca greu puteam fi inselat (am invatat si stiam foarte bine ce inseamna sa-ti ascunzi gandurile si sentimentele), stiti voi "Un hot nu-l poate fura pe alt hot"...
Cum spuneam, dupa o perioada extrem de placuta si plina de credinta a inceput prima cadere; nu mai stiu cat timp a durat, dar stiu ca a fost foarte lunga; zilele treceau in pas de melc iar noptile pareau cat sapte zile; pe atunci nu aveam calculator, nu aveam nici televizor asa ca nu aveam nici o ocupatie si incercam sa-mi gasesc ceva de facut; tata era la servici, mama cu treburi prin casa, fratele meu era plecat la scoala iar eu stateam singur cea mai mare parte din zi; citeam in Biblie, ma rugam sau ascultam cantari la un casetofon vechi (problema se ivea atunci cand se termina caseta pe o parte ca eu nu o puteam intoarce, asa ca trebuia sa astept sa treaca cineva prin camera sa intoarca sau sa schimbe caseta), insa credinta scadea tot mai mult si venea agitatia si fel de fel de ganduri urate si murdare. In aceasta prima perioada de cadere am invatat sa am "doua fete", una era cand stateam singur in camera si alta fata afisam fata de cei din familie sau fata de cei care veneau in vizita la mine; cand nu ma vedea nimeni sufeream in tacere si nu de putine ori plangeam "de se scutura camasa pe mine", iar cand era cineva in casa ascundeam toata suferinta pe care o simteam in sufletul meu, la inceput mama sau tata isi dadeau seama de ceea ce simt, dar cu vremea, am reusit asa de bine sa ma ascund incat nici ei nu-si mai dadeau seama, bineinteles ca nu puteam face mereu acest lucru si cateodata izbucneam, dar se intampla extrem de rar. Nu pot spune de fiecare perioada in parte cand s-a intamplat, pentru ca nu mai retin exact, dar ele alternau; asa cum am spus, perioadele de cadere erau foarte lungi pentru ca alunecam incet la vale si nu veneau de-odata, insa perioadele de credinta si speranta erau mai scurte pentru ca reveneau brusc, atunci cand Dumnezeu vedea ca nu mai pot rezista, ma ridica brusc din caderea mea din fundul gropii si ma punea din nou pe stanca...
Am sa incerc sa povestesc cateva faze pe care mi le amintesc pentru ca erau la fel de fiecare data in perioadele respective, indiferent ca eram cazut sau ca ma ridicam... De cele mai multe ori, aceste perioade de cadere veneau cu indiferenta totala fata de orice lucru si izolare, cu neliniste si agitatie, dar si cu o puternica dorinta de a renunta la viata.
Cand spun indiferenta, trebuie sa se inteleaga exact acest lucru, era o indiferenta totala fata de orice; mi-era indiferent daca traiam sau muream, mi-era indiferent daca ma hraneam sau nu, mi-era indiferent daca se ingrijea cineva de mine sau nu, toate cuvintele cu care mi se adresa cineva, indiferent daca ma incuraja sau mi se cerea parerea intr-o anumita privinta, se loveau de mine ca de o statuie de piatra si nu raspundeam, cum as fi putut spune ceva daca nu auzeam si nu intelegeam nimic din ceea ce mi se spunea; cand venea cineva pe la mine, eu ma izolam de tot ceea ce se petrecea in casa, parca eram acoperit de un bol din acela de sticla si nimic din ceea ce se intampla nu ajungea la mine, eram singur in cochilia mea si asa vroiam sa raman pentru totdeauna; era o stare de letargie de parca as fi fost inaintea mortii sau in coma; participam fizic la tot ceea ce se intampla insa mintea si sufletul meu erau inchise si nimic nu ajungea la ele; imi aduc aminte ca jucam carti cu prietenii mei si pierdeam mereu pentru ca nu faceam nimic cum trebuie la niste jocuri la care, de obicei, eram printre cei mai buni.
Apoi incepea nelinistea si agitatia; mi se parea ca nu mai am loc, nu era suficient aer ca sa pot respira, o puneam pe mama ba sa deschida fereastra ca mi-era prea cald si nu am aer, ba sa o inchida ca mi-era prea frig, mi se parea ca se vorbeste prea mult sau prea putin, ca se umbla prea mult pe usa sau alte chestii neimportante care pentru mine pareau a fi capitale; apoi incepeau sa ma streseze fel de fel de lucruri, de exemplu, cine a inventat cifrele si de ce se numara 1, 2, 3, 4... si nu 8, 3, 6, 5, 7 de exemplu, sau alfabetul de ce nu are alta ordine, sau un ciot intr-o scandura de ce e acolo, o musca, un fluture sau o pasare, toate ma enervau la culme iar capul meu plin de intrebari stupide mi se parea ca sare in aer...
In cele din urma ma cuprindea o liniste adanca si incepeam sa ma gandesc la sinucidere, nu-mi pasa ca Dumnezeu ma va pedepsi si ca va trebui sa-mi petrec vesnicia in iad, vroiam doar sa scap de aceasta viata de durere sufleteasca si neputinta trupeasca; stateam zile si nopti intregi ca sa ticluiesc cel mai bun plan pentru a putea face acest lucru, planuiam totul in cele mai mici detalii; avand in vedere ca eu nu puteam face mare lucru, incercam sa vad pe cine pot implica si in ce masura ca sa ma ajute fara sa-si dea seama, de multe ori am ajuns sa finalizez planurile, dar niciodata nu am putut pune in practica nici macar sa pornesc aceste planuri, de fiecare data Dumnezeu intervenea si ma ridica exact la timp si totul incepea cu gandul: "oare voi putea duce acest plan pana la capat, oare voi muri, oare nu voi avea de suferit si mai mult, oare nu ma va durea prea tare?" si astfel, toate acele planuri se duceau de rapa si incepeau din nou acele frumoase clipe si perioade cand speranta si credinta isi faceau loc in sufletul si in inima mea...