Un strop in marea vietii 5...

Cand am ajuns la spital in Iasi, mi-au facut internarea si am fost dus de urgenta in salonul de reanimare unde am ramas singur pentru ca nu au lasat pe nimeni sa vina sa stea cu mine. Incepand din acel moment, chiar daca nu mi-am dat seama de asta atunci, am inceput sa simt mana lui Dumnezeu care ma ocrotea si calauzirea Lui in toate lucrurile care aveau sa urmeze pentru implinirea planului Sau pe care il are cu mine...
Am fost dus in salonul de reanimare pentru ca accidentul era foarte grav, am aflat mai tarziu ca multi doctori sustin ipoteza conform careia persoanele cu fractura de coloana in zona cervicala au destul de putine sanse de supravietuire. In salonul respectiv erau sapte paturi normale si un pat pentru copii, eu nimerisem pe primul pat pe partea stanga, cum intrai in salon, in dreapta mea era frigiderul iar in stanga mea era un tanar [cel care urma sa devina cel mai bun prieten al meu de suferinta] care se accidentase ca si mine, adica tot sarind in apa, tot fractura de coloana in zona cervicala doar ca incidentul se intamplase cu cinci zile inaintea mea. Doctorul care ma vazuse prima data, pe malul paraului, pusese diagnosticul de „Tetraplegie flasca cu fractura de coloana vertebrala”, doctorii de la Radauti au adaugat „in zona cervicala la inelele C5-C6” iar doctorii de la Iasi au confirmat acest diagnostic in urma razelor si analizelor. Dumnezeu isi incepuse lucrarea Lui pentru intoarcere a mea pentru ca acel tanar langa care nimerisem era din familie de crestini penticostali astfel ca am inceput sa simt dragostea lor, purtarea de grija si ceea ce era mai important, faceau totul cu zambetul pe buze chiar daca uneori se observa ca zambetul le este obosit, aveau totusi o bucurie launtrica care ii tinea in nadejde si speranta. Asa cum am spus, doctorii nu au vrut sa o primeasca pe mama si sa o lase sa fie insotitoarea mea atunci cand m-au internat, asa ca, atunci cand aveam nevoie de ajutor si aveam nevoie destul de mult, ma ajuta mama acestui tanar, pe el il cheama Emil iar mama lui se numeste Lenuta insa toti o strigau Nuta. Emil avea de fapt doua insotitoare pentru ca o sora din Biserica de unde faceau parte se oferise sa o ajute pe tanti Nuta, astfel ca faceau de garda o noapte una, o noapte cealalta, iar el si implicit eu din acel moment nu eram aproape niciodata singuri. Din cauza ca nu simteam nimic mi s-a pus sonda iar in mana aveam mereu perfuzie, ceea ce nu era placut deloc pentru ca de la atatea schimbari de ace ma dureau graznic mainile si imi trebuiau puse comprese reci, lucru de care se ocupa tanti Nuta sau inlocuitoarea ei [nu a stat foarrte mult si nu i-am retinut numele], am inceput sa fac febra [cel mai des 39-40 grade] si mi-era foarte cald asa ca aveam nevoie si de comprese pe frunte, asa ca va inchipuiti cat de greu imi era tot sa-i cer ba una ba alta la tanti Nuta asa ca de cele mai multe ori incercam sa rezist asa cum pot ca sa nu o deranjez. Am fost internat vinerea si am fost singur pana luni cand a venit mama si a ramas cu mine. Noptile erau lungi si grele pentru ca eram mereu agitat din cauza durerilor de maini si a febrei, dar cel mai greu mi-a fost in ziua de duminica, atunci cand toti cei din salon, chiar si cei aflati in coma, au primit vizite dar la mine nu a reusit sa ajunga nimeni; nu am fost lasat complet pe dinafara pentru ca cei din familia lui Emil care l-au vizitat au stat de vorba si cu mine si am primit si eu banane, o felie de pepene si ceea ce au mai adus. Nu v-am facut cunostinta cu cei din salon pentru ca, in cele cateva zile cat am stat, s-au schimbat proprietarii paturilor insa tot am vazut cativa. Desi nu aveam voie sa misc capul sau pozitia trupului, totusi am rugat-o pe tanti nuta sa ridice putin cate putin partea superioara a patului astfel incat vedeam destul de multe din cate sa aflau pe langa mine. Astfel ca i-am vazut si pe ceilalti „colegi” de salon; cum am spus, patul meu era primul pe partea stanga, apoi urma Emil, apoi era un tanar in coma care cazuse exact in cap de pe o schela de la inaltimea de 3 metri si care nu si-a mai revenit, apoi urma patul pentru copil in care a stat mai intai un copil care nu stiu ce avea dar care nu a rezistat, apoi au pus o femeie in varsta mica si foarte slaba, nu era in coma dar nu acea putere nici macar sa vorbeasca; de partea cealalta a salonului pe patul din dreptul meu au stat trei persoane in patru zile, toti cu operatii la cap, doi au murit iar pe al treilea l-am lasat in coma, apoi urmau alte doua paturi care si-au schimbat proprietarii cate o data, cei de dinainte fiind mutati in alte saloane, iar pe ultimul pat era o femeie care cazuse din caruta plina de porumb si avea ficatul si splina distruse, o mana si un picior fracturat si fractura de coloana, bineinteles ca nici ea nu a rezistat prea mult si a murit langa mine dupa ce am fost mutati amandoi in alt salon. Ceea ce mi-a ramas intiparit in minte era frecventa deceselor, patru morti in patru zile numai din salonul nostru cat am stat eu la reanimare si mirosul de carne putreda din cauza escariilor pe care le faceau cei care stateau de mai mult timp in pat. A venit in sfarsit si ziua de luni si am primit si eu vizite, au venit mama, tata si inca doua familii prietene care ne-au fost mereu aproape; de atunci mama a ramas cu mine ca insotitoare, numai ca nu stat ea mereu pentru ca facea schimb cu bunica, mama statea cu mine doua saptamani, apoi bunica o saptamana si tot asa, se schimbau una pe cealalta.