Cum va fi în cer?

Cum va fi în cer?

Există un stereotip comun cu privire la cer: o persoană care stă pe un nor, zdrăngănind la o harfă, evident plictisită total. Oare aşa va fi în cer? Bineînţeles că nu.
Gâneşte-te la următorul lucru: vorbim despre Dumnezeu. După cum probabil ai observat, El este destul de creativ. Dacă te îndoieşti, uită-te pentru o clipă la un apus de soare, încearcă să îţi imaginezi cum este ţinut laolaltă universul, gândeşte-te la intinderea din spaţiu sau citeşte despre ADN. Da, Dumnezeu ştie multe.
Aşadar, ce ştim despre cer? Biblia spune că acolo „nu va mai fi moarte, nici tristeţe, nici durere, nici plâns”. Este minunat, nu-i aşa?
Nu va mai fi „moarte”? Vrei să spui că nu vor mai fi cancer, SIDA, războaie sau crime? Sună foarte bine. Nu va mai fi „tristeţe”? Adică nu vor mai fi văduve tinere, încercând să îşi crească singure copiii, nu vor mai fi copilaşi răpiţi de psihopaţi, nu vor mai fi accidente de circulaţie din cauza unor şoferi beţi, nu vor mai pieri oraşe întregi din cauza cutremurelor? Niciodată? Sună minunat!
Nu vor mai fi „durere” şi nici „plâns”? Adică nu vor mai fi divorţuri care să distrugă căsnicii, nu vor mai fi fete violate de propriul lor tată, nu vor mai fi adolescenţi care să-şi vândă trupul pentru bani, nu vor mai fi oameni care să se simtă nesiguri, pentru că sunt prea scunzi sau prea înalţi, prea graşi sau prea slabi, nu vor mai fi ţărani care să moară de foame din cauza politicii guvernului, nu vor mai fi bunicuţe singure, ai căror soţi au murit cu douăzeci de ani înaintea lor, nu vor mai fi oameni talentaţi, care îşi irosesc viaţa, fiind dependenţi de droguri, nu vor mai fi soţi alcoolici, care să îşi folosească soţiile şi copiii pe post de sac de box, nu vor mai fi insulte, nici răutate împotriva unor oameni care au o altă culoare a pielii, nu se vor mai vorbi sau auzi cuvinte pline de ură? Pare a fi un loc minunat.
Cum va mai fi în cer? Nimeni nu ştie cu certitudine în afară de Dumnezeu. Dar cu siguranţă se va trăi într-un mod cu totul diferit. Iar dacă lumea actuală este cât de cât un indiciu, ne putem aştepta ca lumea viitoare să reflecte şi mai mult creativitatea lui Dumnezeu. Vorbim despre dimensiuni diferite ale timpului şi spaţiului, despre noi activităţi la care nici nu am visat vreodată. Şi tocmai acest lucru este important: cerul este ceva dincolo de imaginaţia noastră.
Crezi că ai fi fost în stare să inventezi girafa? Sau tigrul? Sau zebra? Poate. Poate că te simţi destul de sigur pe tine. Dar cele patru anotimpuri? Dar pământul care se roteşte în jurul axei sale în timp ce se roteşte şi în jurul soarelui? (Trebuie să recunoşti că această idee este destul de ingenioasă.) Dar ochiul uman?
Ce vreau să spun este că Dumnezeu este foarte creativ. Tot ce trebuie să facem este să ne uităm în jurul nostru. Lumea în care trăim este minunată. Şi este posibil ca Dumnezeu să nu fi arătat încă tot ce poate. Dar putem fi siguri de acest lucru: oricum va fi în cer, va fi mult mai mult decât ne-am imaginat sau ne putem imagina vreodată. Nici măcar n-avem idee!

Cat de buni trebuie sa fim ca sa intram in cer?

Astăzi eşti la facultate. Ai o vârstă cuprinsă între 18 şi 24 de ani. Dar mâine?
Termini facultatea. Te angajezi. Te căsătoreşti. Ai copii. Mai schimbi câteva servicii. Îţi cumperi o casă. Şi apoi ce urmează?
Mergi la fotbal cu copiii tăi. Încerci să fii un părinte şi un partener bun. Vezi cum îţi cresc copiii şi ajung la terminarea liceului deşi parcă numai ieri erau în scutece. Faci şi spui aceleaşi lucruri pe care le-au făcut şi le-au spus părinţii tăi, deşi ai jurat că nu vei face niciodată aşa.
Mai treci printr-o criză specifică vârstei mijlocii. Copiii tăi termină facultatea. Devii bunic/ă. Cineva te strigă bunicule sau bunica. Îţi trăieşti viaţa în tihnă, pensia îţi vine acasă. Te plimbi dimineaţa. Îţi lucrezi grădina. Citeşti ziarul. Te uiţi la televizor. Vorbeşti cu copiii şi nepoţii tăi la telefon. Călătoreşti.
Bine, şi apoi?
Ei bine, într-o zi mori. Dacă ai noroc, trăieşti o viaţă relativ lungă, undeva între 70 până la 90 de ani. Asta dacă nu mori mai devreme din cauza cancerului sau a unui acident de maşină. Dar în final tot mori. Moartea este acel Mâine care ne aşteaptă, acel Apoi inevitabil de care nu putem scăpa niciunul dintre noi.
Dar asta este tot? Mai este oare ceva?
Într-o zi vei fi doar un cadavru. Îţi vor îngropa trupul în pământ. Sau ţi-l vor arde şi-ţi vor pune cenuşa într-o urnă. Marea întrebare este: Aici se încheie totul? Voi mai exista undeva în mod conştient? Chiar există viaţă după moarte?
În realitate, probabil că toţi sperăm că mai este ceva după moarte. Probabil că în adâncul nostru ne facem planuri pentru aceasta.
Dar ce fel de planuri? Planuri pentru un fel de viaţă după moarte. Unii o numesc paradis. Alţii o numesc cer. Alţii vorbesc şi despre iad.
Un alt gând pe care îl au mulţi oameni în timpul vieţii, adesea în mod inconştient, este acesta: Eu sunt o persoană bună. Prin urmare, într-o zi voi merge în cer.
Oare chiar aşa stau lucrurile?
Mulţi oameni cred că sunt „suficient de buni” pentru a merge în cer. Aceasta este o presupunere pe care noi o facem. Dacă nu am jefuit bănci, dacă nu am ucis pe nimeni sau dacă nu am înşelat la plata impozitului, credem că suntem exact genul de oameni pe care îi caută Dumnezeu pentru a-Şi popula împărăţia. Asta e, suntem destul de buni.
Ne-am cumpărat biletul de intrare în cer prin faptul că am fost oameni buni pe tot parcursul vieţii noastre.
Dar dacă acest fel de gândire este greşit? Ce facem APOI? Să greşim tocmai într-o chestiune atât de importantă? Ce rateu!
Dacă crezi că eşti suficient de bun pentru a merge în cer, trebuie să iei în calcul două lucruri:
(1) Dacă cerul este un loc al perfecţiunii, cum poate cineva să fie suficient de bun?
Mulţi dintre noi recunoaştem că am făcut ceva de care ne e ruşine. Cel puţin un lucru. Şi sperăm că nimeni nu va alfa despre acel lucru. Poate este o greşeală din trecut. O decizie greşită. Un moment de slăbiciune sau de prostie la care preferăm să nu ne mai gândim.
Aceasta este o extremă. Dar sunt multe alte lucruri obişnuite pe care realmente nu dorim ca ceilalţi să le ştie sau să le observe la noi. Poate că e vorba de „micile minciuni” pe care le spunem. Sau de faptul că îi vorbim pe alţii pe la spate. Sau de faptul că la şcoală copiem tema de la alţi colegi. Sau de cuvintele urâte pe care le spunem altora. Sau de gândurile rele pe care le avem cu privire la alţi oameni.
Dacă ne analizăm cu atenţie vieţile, vom vedea că există mai multe evenimente pe cere le regretăm, iar acest lucru demonstrează un tipar greşit de comportament. Deseori nu facem ceea ce considerăm că este bine şi facem ceea ce considerăm că este greşit.
Noi toţi, chiar şi cei pe care îi considerăm buni, suntem fundamental egoişti şi imperfecţi.
Dumnezeu vede tot ce facem. Aceasta înseamnă că nu-L putem păcăli. El ştie foarte bine tot binele pe care nu l-am făcut (şi pe care l-am fi putut face) şi tot răul pe care l-am făcut. El ne cunoaşte chiar şi toate gândurile şi toate motivaţiile.
Iată care este al doilea lucru de care trebuie să ţinem seama dacă credem că suntem „suficient de buni” pentru a merge în cer: (2) Este posibil să fii o persoană bună şi totuşi să-L fi respins pe Dumnezeu?
Să ne gândim la Radu. El este o persoană „bună”. S-a comportant conform standardelor la locul de muncă. Nu a furat niciodată nici măcar o agrafă pentru hârtie. A fost un tată şi un soţ devotat. A avut grijă să nu le lipsească nimic copiilor. A făcut sacrificii pentru ei şi pentru soţia lui (pe care nu a înşelat-o niciodată). A dat bani chiar şi unor societăţi caritabile.
Deşi a fost un om bun, Radu nu L-a „lăsat niciodată pe Dumnezeu înăuntrul vieţii sale”. De multe ori a simţit dorinţa lui Dumnezeu de a intra în viaţa lui. A simţit ca şi cum Dumnezeu ar bătea la uşa inimii sale. Dar Radu nu I-a deschis uşa niciodată. De fiecare dată găsea câte o scuză să Îl refuze. În mod ironic, una dintre scuzele repetate a fost: Am fost o persoană bună toată viaţa. Voi merge în cer.
Radu a vrut să meargă în cer. Toată lumea vrea. Dar în realitate, Radu nu a vrut să Îl cunoască pe Dumnezeu. Şi nici nu şi-a luat timp să analizeze implicaţiile uriaşe pe care le are această decizie (decizia de a-L lăsa pe Dumnezeu în afara vieţii sale).
Gândeşte-te la acest lucru. Cerul este casa lui Dumnezeu. Dacă Radu nu a vrut să-L cunoască pe Dumnezeu aici pe pământ, în timpul vieţii, de ce ar vrea el să Îl cunoasă pe Dumnezeu în viaţa de dincolo? Cu alte cuvinte, Radu nu a luat în calcul cât de mult va DETESTA cerul.
Cerul este un loc unde Dumnezeu este prezent. Probabil că fiecare lucru din cer ne va aminti în mod constant de Dumnezeu. Ce loc oribil pentru Radu!
Radu a presupus întotdeauna că cerul va fi un loc foarte confortabil. Dar el nu a luat în calcul cât de neconfortabil va fi pentru el din moment ce nu a vrut să Îl cunoască pe Dumnezeu şi nici să aibă o relaţie cu El. Pentru Radu, cerul nu va fi cer, ci un fel de iad.
Ai lăsa pe cineva să intre în casa ta dacă ai şti că acea persoană nu ar vrea să aibă de-a face cu tine? L-ai lăsa înăuntru ştiind că oriunde s-ar întoarce şi-ar aminti de tine?
Mulţi oameni sunt ca Radu. Ei doresc să meargă în cer, dar nu Îl doresc pe Dumnezeu. Şi nu îşi dau seama că, deoarece Dumnezeu este acolo, cerul ar fi un loc îngrozitor pentru ei.
Poate că adevărul este că cerul este pentru acei oameni care ştiu că nu sunt suficient de buni pentru a fi acolo - dar care, cu toate acestea, doresc să fie acolo numai pentru că Dumnezeu este prezent acolo. Ei vor să Îl cunoască pe Dumnezeu şi vor să fie cu El pentru veşnicie. Premiul vieţii de după moarte nu este cerul, ci principalul său Ocupant.


*Articol preluat de pe http://www.everystudent.ro/