Ceea ce urmează nu este adresat unei anumite persoane, si daca este cineva
căruia mi-aş dori sa ma adresez atunci este întreaga lume. Pana acum am spus prea putin din ceea ce simt cu adevărat in interiorul meu; întotdeauna am simţit ca nu exista nimeni pe lumea asta care ma cunoaşte
in totalitate; si chiar aşa si este. Dar am descoperit ca in scris pot
sa dau frau liber tuturor sentimentelor, emoţiilor si gândurilor pe care nu
le pot rosti cu voce tare atunci când mi-aş dori sa o fac; insa nu pot
sa ţin totul in mine la nesfârşit; ca orice om, trebuie să-mi descarc
din cand in cand emoţiile.Am incercat cate o postare pe facebook, am incercat sa mai scriu pe blog, dar niciodata nu am spus totul, niciodata nu voi avea puterea sa spun totul...
De aceea am decis sa incerc sa scriu mereu cate ceva din ceea ce simt, nu pentru a ma plange de viata mea, nu caut sa castig nimic, ci
pentru şansa de a ma descărca in fata lumii, iar in scris mi-e atât de
uşor sa fac asta. Poate pentru ca îmi place sa scriu sau poate
pentru ca nu trebuie sa stau in fata cuiva cu teama ca ma va judeca, când scriu ma simt liber sa exprim tot ceea ce nu pot spune cu voce
tare.
Nu e deloc uşor sa tii totul in tine când ai vrea sa urli in gura mare
spunând tot ce ai pe inima, doar ca eu nu am curajul sa fac asta.
Nu o sa scriu povestea vieţii mele…pentru ca am scris destul despre asta, insa
vreau sa scriu despre sentimentele mele. De multe ori ma simt
neînţeles, furios si dezamăgit; neinteles de oameni, furios pe neputinta mea si dezamagit de viata, dar când sunt in preajma cuiva mi-e
greu să-mi arat adevăratele sentimente. Nu ma prefac ca sunt altfel, ci
doar îmi îngrop adânc aceste sentimente, incerc sa nu impovarez pe nimeni, ma ascund in fata mastilor pe care le-am incercat atatia ani de zile si încerc sa uit de ceea ce simt cu adevarat. Doar
ca sentimentele raman mereu acolo.
Sunt furios când cineva încearcă sa îmi spună ce sa fac cu viaţa mea dar nu încearcă nici măcar un pic sa ma înţeleagă.Toti spun" Te inteleg, te inteleg" dar se simte din vorba, din privire si din expresia fetii ca habar nu au de nimic si nici macar nu se straduiesc sa inteleaga, au ideea lor, conceptia lor despre boala sau neputinta si nu se straduiesc sa inteleaga ca poate fi altfel...
Sunt fericit când stau cu prietenii, radem si ne distram; sunt fericit
atunci când citesc o carte care îmi face placere sau când scriu, sunt
bucuros când vad chipul prietenilor mei sau când ascult muzica
preferata; sunt fericit cand prietenii sau cei care ma cunosc incearca sa ma inteleaga si isi arata compasiunea incurajandu-ma; sunt fericit de fiecare data când mi se arata ca pot fi de incredere; sunt fericit mai ales cand imi vad fetita zambind, razand si simtindu-se bine; sunt fericit cand sotia isi arata dragostea nemarginita pe care o are pentru mine...
Acestea sunt doar câteva lucruri mărunte care îmi provoacă bucurie dar, din pacate pentru mine, aceste bucurii
nu îmi pot umple tristeţea pe care o simt uneori.
As vrea ca lucrurile sa se schimbe, pentru ca simt ca am mare nevoie de o
schimbare in viaţa mea. Dar nu stiu ce sa fac. Iar de cele mai multe ori mi-e
teama. Teama de viitor. Teama ca nu îmi voi putea împlini visele, teama
ca nu stiu ce se va întâmpla cu mine. As vrea sa nu-mi mai fie teama.
As vrea sa am mai multa încredere in mine atunci când nimeni nu are…as
vrea sa stiu ca pot trece peste orice obstacol in viaţa asta si sa nu
fiu nevoit sa ma tem de schimbările pe care acestea le pot aduce. Si
uneori am încredere, sau cel putin înainte aveam; cu mult inaine... Eram mai încrezător,
mai optimist, dar acum, dupa ce boala m-a rapus, nu a mai rămas prea mult din optimismul meu.
Vreau sa trec mai departe peste toate aceste sentimente negative de
tristeţe şi furie şi să am din nou mai multă speranţa. Dar nu e uşor
deloc. Şi numai timpul şi răbdarea mă pot ajuta.
Pentru că, deşi nu duc lipsă de nici un lucru şi am aproape tot ce îmi
doresc, exista totuşi ceva ce îmi lipseşte. Ceva ce e mai important
decât orice alt lucru : înţelegere. Iar eu mă simt din plin neînţeles...
Mă simt ca şi cum m-aş afla într-o pădure sau o junglă şi am pierdut
busola…iar acum nu mai pot găsi nici o cale de ieşire. Mă simt atât de
mic şi neînsemnat… Poate e şi vina mea, pentru că am
creat un fel de scut, un zid între mine şi cei din jurul meu. Am făcut
asta pentru că nu am vrut să-mi cunoască adevăratele gânduri ştiind că
nu le-ar putea înţelege niciodată. Mi-a fost teamă şi încă îmi este.
Ştiu că sunt persoane în jurul meu care mă iubesc…mi-au demonstrat asta.
Doar că mi-aş dori să încerce să mă înţeleagă mai mult. Nu le cer să mă
înţeleagă pe deplin, să ştie tot ce simt şi îmi trece prin cap, nu am aceasta pretentie, pentru ca stiu ca nu vor reusi niciodata, nu vreau
decât să mă accepte aşa cum sunt şi să mă înţeleagă atunci când am
nevoie. Imi iubesc asa de mult sotia pentru ca este singura care a incercat si se straduieste cu toate fortele ei sa o faca; ii iubesc stradania de fiecare zi; o iubesc pentru tot ceea ce reprezinta pentru viata mea si pentru ca se daruieste cu totul si neconditionat vietii mele...
La urma urmei, nu contează ce vor crede despre mine cei care vor citi ceea ce am scris sau voi mai scrie; pot
să mă facă nebun…ciudat…sau orice le trece prin minte, nu contează. Pentru mine e ok, nu mă aştept si nu am pretentia de la nimeni
să fiu pe deplin înţeles.
Changes (LOL)
Acum 6 ani
