Un strop in marea vietii 12...

Asa cum am mai spus, nu am cautat niciodata atentia speciala a cuiva, nu am cautat niciodata sa fiu in centrul atentiei ci mi-a placut mai mult sa stau retras si sa ascult ce au altii de zis. In tot timpul de cand sunt la pat, prin toate suisurile si coborasurile prin care m-au purtat viata mea, am invatat sa stau singur si sa apreciez linistea si singuratatea. Eram singur in cea mai mare parte a zilei, fratele meu era la servici, tata era la servici, mama era cu treburile prin si pe langa casa si venea la mine cand trebuia sa-mi aduca mancare sau sa ma intoarca, asa ca, eu eram mai tot timpul zilei singur, seara insa, se strangeau toti pe la mine si incepeau jocurile de carti sau rummy, care de multe ori se terminau cu amenintari si multe lacrimi pentru unii sau altii. Asa cum am spus si in partea cealalta, de cele mai multe ori ma simteam singur, chiar daca era plina casa. De ce am inceput sa scriu despre aceste lucruri? Pentru ca erau perioade cand aceasta singuratate era indepartata cu ajutorul verisoarelor mele (Claudia, Flori, Lili si Laura) care veneau sa-si petreaca vacantele la mine, acele perioade, vacantele, erau „perioadele de lux” din viata mea. Imi placea sa petrec cu ele, sa stam impreuna, sa discutam despre orice, sa ne plimbam si sa nu existe nimic intre noi care sa ne jeneze sau sa ne desparta; aveam incredere oarba unii in ceilalti si nu exista un gand care sa nu-l stim toti; tanjesc si acum dupa acele perioade, dar, ce sa faci, timpul trece, vremurile se schimba, prioritatile se schimba si ele, asta e viata si trebuie sa o luam asa cum este.Atata timp cat stateau ele pe la mine, ma obisnuiam sa am pe cineva prin preajma, asa ca, atunci cand ele plecau, casa mi se parea pustie si singuratatea care ma cuprindea, era mult mai puternica decat de obicei; pana ma obisnuiam, sufeream din greu de singuratate... Ii aveam langa mine pe prietenii lui Mihai (Petrea, Vasile, Ion, Stelica, Iulian), care mi-au devenit de-alungul timpului si prietenii mei, stateau mult timp la mine acasa, incat, la un moment dat, pareau sa fie de-ai casei, din familie; ne certam, ne impacam, azi ii fugaream acasa, maine ii chemam inapoi ca le simteam lipsa si tot asa... Toti vroiau sa ma poarte cu carutul atunci cand ieseam pe afara, toti deveneau „soferii” mei de-alungul plimbarilor, insa, cel mai mult timp in aceasta slujba a fost Stelica. Ieseam cu carutul la plimbare, dar atunci cand veneau „perioadele proaste” nu aveam chef de nimic si, din cauza ranilor pe care le aveam, petreceam mult mai mult timp in casa, in pat; a fost o perioada cand nu am iesit din casa aproape un an de zile. Atunci cand ieseam, incercam sa ma distrez cu cei cu care stateam, imi placea in special Marian, avea ceva al lui care te facea sa te simti bine in prezenta lui, nu participam cu prea multe la aceste intalniri distractive, dar faceam tot ceea ce puteam ca sa nu ma simt in plus; insa, erau dati cand veselia si distractia lor imi facea rau, ma facea sa-mi para rau de viata pe care o am si de tot ceea ce am pierdut odata cu accidentul stupid pe care l-am avut, ma faceau sa ma urasc si sa urasc tot ceea ce reprezint...
Apoi, cu timpul, a inceput sa-mi intre in cap tot mai mult ideea ca ar fi bine daca as avea pe cineva langa mine, cineva care sa incerce sa ma inteleaga si care sa ma accepte asa cum sunt, dar nu numai din punct de vedere fizic, ci si psihic, cu starile mele, cu nebuniile mele, cu ideile mele..