Salutare, dragii mei

Buna ziua,
Asa cum stiti, ma numesc Biholar Constantin Cristinel [Titi, pentru prieteni], sunt din comuna Putna, judetul Suceava, am 39 de ani (din care, mai mult de 20 de ani i-am petrecut in pat sau in carutul cu care sunt plimbat),si m-am gandit sa va scriu pentru ca am nevoie de bunavointa dumneavoastra. Deci,in anul 1993,luna august,ziua de 5,in urma unui accident stupid am ramas imobilizat la pat fiind paralizat de la piept in jos,denumirea bolii este tetraplegie cominutiva flasca,adica nu ma pot folosi nici de maini,nici de picioare;practic nu pot face absolut nimic [toata povestea o gasiti aici, pe blog].
Nu vreau sa se traga concluzii pripite,de aceea am sa va rog sa ma priviti exact ceea ce sunt,adica un tanar imobilizat la pat care are foarte putine resurse materiale pentru a le folosi si la altceva decat la ceea ce are stricta nevoie pentru boala lui,deci,nu are resurse si pentru a le putea folosi in alte scopuri,. Apelez la dumneavoastra dintr-un motiv foarte simplu si in acelasi timp foarte complicat pentru ca in calea implinirii dorintei mele se interpun destule probleme la care eu nu am gasit nici un raspuns,de aceea am si apelat la dumneavoastra poate ma puteti ajuta cumva.Sunt imobilizat la pat si am multe dorinte si nevoi personale,as vrea sa ma fac bine in primul rand,dar acest lucru este imposibil din punct de vedere medical sau omenesc si mi-l poate da doar Dumnezeu. Imi traiesc viata, dependent de Dumnezeu, de un carucior cu rotile si de 2 persoane absolut indispensabile: sotia mea Lili si fratele meu Mihai. Situatia mea insa nu se rezuma doar la probleme de sanatate, ci intampinam ca familie si anumite probleme financiare. Handicapul meu locomotor, a facut ca o nevoie stringenta a familiei sa fie modificarea sau constructia unei locuinte conform cu nevoile mele. Astfel ca majoritatea economiilor noastre au fost canalizate in vederea constructiei acestei case.
Acum, dorinta noastra cea mai arzatoare este sa reusim sa construim aceasta casuta a noastra, mai ales ca s-a produs si un miracol caci Dumnnezeu ne-a daruit o fetita care face 4 anisori pe 6 septembrie, astfel ca familia s-a marit. Deocamdata, stam impreuna cu parintii, bunica si familia fratelui meu in aceiasi casa, 5 familii in 6 camere. Dar, costurile acestea nu le putem suplini in momentul acesta, deoarece pe primul plan se afla returnarea datoriilor pe care reusim sa le facem cu greu. Astfel ca ne-am hotarat, ca familie, sa apelam la dumneavoastra, poate exista posibilitatea de a primi un ajutor.
Nu ne ramane decat sa speram ca Dumnezeu va lucra la inimile dumneavoastra si ca se va gasi acea cale prin care sa ne puteti ajuta.
Va multumim mult pentru timpul pe care ni l-ati acordat citind aceasta scrisoare si va dorim tot binele din lume dumneavoastra si familiilor dumneavoastra...
Pentru toti cei care vor si ne pot ajuta, va punem la dispozitie un cont bancar... Nimeni, insa, nu trebuie sa se simta obligat sa faca vreun gest, ci doar daca simte asta in inima lui...
Va multumim pentru tot, pentru gandurile bune, pentru rugaciuni si pentru toate cate le faceti.
 
Cu stima si respect,
Biholar Constantin Cristinel si intreaga familie

Contul este deschis pe numele: Biholar Constantin Cristinel, 
Banca: Raiffeisen Bank, 
IBAN: RO12RZBR0000060013092752, 
COD SWIFT: RZBRROBU [pentru cei din strainatate]

sau in paypal: titibiholar@yahoo.com

La Putna

LA PUTNA 

de Profesor Mircea Aanei

Pădurile mari din Țara de Sus
Țin minte glasul lui Ștefan cel Mare,
Și-n piatra credinței fără apus
Cioplită-i borna vechilor hotare.

La Putna se-aude toaca din veac
Și amintire de dangăt răsună;
Cât apele și codrii verzi nu tac,
Trecutul cu prezentul se cunună.

E dulce zvon de tropar bizantin
În preajma candelei voievodale;
Fum de tămâie se leagănă lin,
De-a pururea slavă Măriei Sale!

Pe Dealul Crucii iarăși suind,
Prin aburi de rouă vechi umbre învie,
Și-n zorii dalbi, cu ecou de colind,
Alaiul domnesc se prelinge-n vecie...

Un strop in marea vietii 13

Imi amintesc asa de multe lucruri de dinainte de accidend, am amintiri asa de frumoase si imi place asa de mult sa stau sa ma gandesc la ele, sa le revad in mintea mea, sa le retraiesc si, de foarte multe ori, pe parcursul vietii mele de dupa accident, cu ajutorul acestor amintiri reuseam sa ma inveselesc. Imi amintesc de prieteni si de ceea ce faceam impreuna, cum petreceam timpul si cum ne distram, imi amintesc de relatiile pe care le-am avut sau pe care mi le-am refuzat (e destul de greu de inteles, nu-i asa? dar o sa explic asta), despre ceea ce am invatat despre oameni, despre fete sau despre relatiile de orice fel; da, am invatat foarte multe lucruri care m-au ajutat mult dupa accident, lucruri pe care le apreciez la adevarata lor valoare pentru ca, cu ajutorul lor, mi-am format propria mea conceptie despre viata. Cand nu ai pe nimeni langa tine dupa care sa te ghidezi, cand nu ai pe nimeni langa tine care sa te ajute si de la care sa ceri sfaturi atunci cand nu sti incotro sa te indrepti sau cum sa procedezi in anumite momente, atunci este greu si de cele mai multe ori iei decizii gresite; din fericire pentru mine, am stiut cum sa-mi aleg prietenii, de fapt e prea mult spus asa, mai corect ar fi sa spun ca, ei m-au ales pe mine si nu invers, dar oricum ar fi fost, am beneficiat din plin de experienta si calauzirea unora dintre ei, asa am invatat de la fete cum sa le respect si sa le inteleg pe fete si de la baieti cum sa-i respect si cum sa-i inteleg pe baieti. Multi ar putea intreba cand si cum am invatat aceste lucruri, raspunsul este simplu, cascand ochii si urechile si fiind atent la tot ce se intampla si cum reactioneaza fiecare in anumite momente, plus un pic de curaj, sa intrebi atunci cand nu intelegi ceva... Asa cum am spus, toate aceste experiente m-au ajutat enorm dupa accident, mai ales in perioada despre care urmeaza sa povestesc.
De ce am spus ca au existat relatii pe care mi le-am refuzat? Eu mi-am format propria mea conceptie despre viata si, fiindca ma cunosteam foarte bine ce fel de persoana sunt, am ales doua cai in relatiile mele cu fetele, relatii de prietenie si relatii amoroase. Ca orice alt baiat, imi placeau fetele doar ca felul meu de a actiona era un pic diferit, cu fetele pe care le placeam cu adevarat, niciodata nu am vrut sa depasesc relatiile de prietenie, le placeam prea mult ca sa ma implic intr-o relatie amoroasa care sa nu duca nicaieri si sa stric o prietenie care conta mai mult decat o relatie amoroasa, am patit-o de doua ori si nu mai vroiam sa se intample, odata am incercat sa vad unde va ajunge si a doua oara din neatentie, am stricat ceva frumos si mi-am promis ca nu se va mai intampla, asa ca mi-am refuzat unele relatii de dragul prieteniei... Dar, nici relatiile amoroase nu le legam aiurea, orice relatie incepeam, eram 100% implicat, nu intram cu jumatati de masura si nu faceam nimic la intamplare, chiar daca, pe parcurs, relatiile se degradau, nici o singura fata nu poate spune ca a suferit din cauza mea sau ca ar fi fost parasita de mine, din contra, toate relatiile s-au incheiat de comun acord si am ramas prieteni foarte buni mai departe, nu stiu de ce, dar aveam tendinta de a le face pe fete sa ma paraseasca ele pe mine decat sa le parasesc eu, nu am putut face asta niciodata; ca ma laudam eu la unul sau la altul ca as fi parasit-o eu pe ea, asta era alta poveste, oare nu asa facem toti?
Am scris despre toate acestea, ca sa se stie conceptia mea despre aceste lucruri, inainte de a continua povestea de unde am lasat-o data trecuta. Deci, imi intrase in cap, cumva, ideea de a avea pe cineva langa mine, cineva care sa ma ajute sa-mi fie viata mai usoara, iar aceasta idee devenea tot mai puternica si cand priveam in jur, eram mai tot timpul singur, mama era tot mai slaba, tata ma punea tot mai rar si tot mai greu pe carut pentru ca il dureau tot mai tare toate alea (odata, chiar a cazut cu mine cand ma luase in brate de pe pat sa ma puna in carut, iar in ultimul timp ramanea indoit dupa o astfel de operatiune), asa ca ma punea din carut in pat sau din pat in carut cine apuca, ba Mihai cand era pe-acasa, ba Stelica, ba Vasile, ba var-miu Sandi atunci cand venea pe la mine si ma plimba (el a fost singurul care m-a dus cu carutul pe unde nu ma puteau duce ceilalti prin padure si pe dealuri), ba Emil, cine era pe langa mine si cine vroia sa ma scoata la plimbare, de multe ori, nu numai ca nu avea cine sa ma puna in carut, dar chiar daca ma punea tata in carut, nu avea cine sa ma plimbe, asa ca ma ducea tata la poarta, la drum, si ramaneam acolo ore in sir singur sau stateam de vorba cu cine mai trecea pe-acolo. In acest context, ideea de a avea pe cineva, parea o idee perfect valabila si foarte buna, dar exista o problema: nu aveam curajul de a o impartasi cu nimeni si nici nu aveam puterea de a implica si pe altcineva in problemele mele si in viata mea plina de durere, nu aveam curaj sa spun cuiva sa lase tot si, poate, o viata mai implinita si sa inceapa o viata plina de incercari alaturi de mine... Si mai eram si pesimist, asa ca, de cate ori incercam sa fac un astfel de pas, ma si vedeam refuzat si privit cu indoiala asupra sanatatii mele mentale, asa ca nici macar nu aveam curaj sa incep sa schitez vreun plan. Chiar si asa, cu aceste ganduri pline de indoiala si incertitudine, tot am reusit pana la urma sa-mi fac unele planuri, pe cele mai multe dintre ele nu am avut suficient curaj de a le pune si in practica, dar am incercat cate ceva ca sa vad macar cum voi fi privit, am incercat chiar, nici acum nu imi dau seama cum avut asa un curaj, sa ma apropii de unele fete destul de mult, dar, doar atat, nu am reusit niciodata sa fac mai mult, mi-a fost mereu frica de implicare si de suferinta care putea urma in cazul unui refuz... In toiul acestor lupte crancene care se dadeau in viata mea, a venit anul 2001... In vara acelui an, in vacanta, a venit la mine vara-mea Flori, ca de obicei in ultimii ani si ne-a spus ca, doua prietene de-ale ei, urmau sa treaca pe la noi intr-o zi, ele fiind venite in vizita la bunica uneia dintre ele care statea in Hantesti, langa Suceava. Ele erau vecine de scara, locuind in acelasi bloc si se cunoscusera mai bine dupa ce au aflat ca mergeau impreuna la aceiasi Biserica. Asa au aflat de la Flori despre noi si i-au promis sa ne faca aceasta vizita. Bun, numai ca, aceste prietene nu au mai ajuns la noi, desi le asteptasem cu bratele deschise si dupa ce Flori si Mihai facusera curatenie generala in camera unde urmau sa doarma o noapte, ceea ce a suparat-o foarte tare pe Flori. Aceste prietene erau Lili si Oana... Ele nu au mai venit, vacanta a trecut si Flori a ajuns la Bucuresti unde le-a luat la intrebari. Ca sa o impace pe Flori, i-au zis ca vor veni altadata, iar eu, cand am auzit asta, i-am spus sa le faca invitatia de a-si petrece sarbatorile de iarna la noi...Zis si facut, invitatia a fost facuta, a fost acceptata, asa ca fiecare a inceput sa-si faca planuri in dreptul lui, iar planul meu a fost foarte simplu, sa le primesc bine, sa le fac sa se simta cat mai bine la noi, sa se bucure de vacanta, de gazduire, de imprejurimi, sa plece multumite si cu gandul de a mai reveni si altatadata, dar, cel mai important, ma hotarasem ca sa fac in asa fel ca sa nu-mi placa nici una dintre ele prea mult si sa nu ma simt atras de nici una, pentru ca ele plecau si eu urma sa raman cu durerea in suflet... Zilele treceau, iar in data de 23 decembrie 2001, au ajuns toate trei la Putna si au intrat pe usa in camera mea, atunci, cand le-am vazut prima data impreuna intrand, toate planurile mele s-au naruit... Ceea ce nu am crezut niciodata si am vazut doar in filme, s-a intamplat atunci... Viata mea a inceput din nou, inima a inceput din nou sa bata, aveam un nou tel, un nou vis...

Un strop in marea vietii 12...

Asa cum am mai spus, nu am cautat niciodata atentia speciala a cuiva, nu am cautat niciodata sa fiu in centrul atentiei ci mi-a placut mai mult sa stau retras si sa ascult ce au altii de zis. In tot timpul de cand sunt la pat, prin toate suisurile si coborasurile prin care m-au purtat viata mea, am invatat sa stau singur si sa apreciez linistea si singuratatea. Eram singur in cea mai mare parte a zilei, fratele meu era la servici, tata era la servici, mama era cu treburile prin si pe langa casa si venea la mine cand trebuia sa-mi aduca mancare sau sa ma intoarca, asa ca, eu eram mai tot timpul zilei singur, seara insa, se strangeau toti pe la mine si incepeau jocurile de carti sau rummy, care de multe ori se terminau cu amenintari si multe lacrimi pentru unii sau altii. Asa cum am spus si in partea cealalta, de cele mai multe ori ma simteam singur, chiar daca era plina casa. De ce am inceput sa scriu despre aceste lucruri? Pentru ca erau perioade cand aceasta singuratate era indepartata cu ajutorul verisoarelor mele (Claudia, Flori, Lili si Laura) care veneau sa-si petreaca vacantele la mine, acele perioade, vacantele, erau „perioadele de lux” din viata mea. Imi placea sa petrec cu ele, sa stam impreuna, sa discutam despre orice, sa ne plimbam si sa nu existe nimic intre noi care sa ne jeneze sau sa ne desparta; aveam incredere oarba unii in ceilalti si nu exista un gand care sa nu-l stim toti; tanjesc si acum dupa acele perioade, dar, ce sa faci, timpul trece, vremurile se schimba, prioritatile se schimba si ele, asta e viata si trebuie sa o luam asa cum este.Atata timp cat stateau ele pe la mine, ma obisnuiam sa am pe cineva prin preajma, asa ca, atunci cand ele plecau, casa mi se parea pustie si singuratatea care ma cuprindea, era mult mai puternica decat de obicei; pana ma obisnuiam, sufeream din greu de singuratate... Ii aveam langa mine pe prietenii lui Mihai (Petrea, Vasile, Ion, Stelica, Iulian), care mi-au devenit de-alungul timpului si prietenii mei, stateau mult timp la mine acasa, incat, la un moment dat, pareau sa fie de-ai casei, din familie; ne certam, ne impacam, azi ii fugaream acasa, maine ii chemam inapoi ca le simteam lipsa si tot asa... Toti vroiau sa ma poarte cu carutul atunci cand ieseam pe afara, toti deveneau „soferii” mei de-alungul plimbarilor, insa, cel mai mult timp in aceasta slujba a fost Stelica. Ieseam cu carutul la plimbare, dar atunci cand veneau „perioadele proaste” nu aveam chef de nimic si, din cauza ranilor pe care le aveam, petreceam mult mai mult timp in casa, in pat; a fost o perioada cand nu am iesit din casa aproape un an de zile. Atunci cand ieseam, incercam sa ma distrez cu cei cu care stateam, imi placea in special Marian, avea ceva al lui care te facea sa te simti bine in prezenta lui, nu participam cu prea multe la aceste intalniri distractive, dar faceam tot ceea ce puteam ca sa nu ma simt in plus; insa, erau dati cand veselia si distractia lor imi facea rau, ma facea sa-mi para rau de viata pe care o am si de tot ceea ce am pierdut odata cu accidentul stupid pe care l-am avut, ma faceau sa ma urasc si sa urasc tot ceea ce reprezint...
Apoi, cu timpul, a inceput sa-mi intre in cap tot mai mult ideea ca ar fi bine daca as avea pe cineva langa mine, cineva care sa incerce sa ma inteleaga si care sa ma accepte asa cum sunt, dar nu numai din punct de vedere fizic, ci si psihic, cu starile mele, cu nebuniile mele, cu ideile mele..

Soarta omului

Soarta omului

 

Uneori, desi nu vrei

In viata-ti faci un temei

Si incerci sa faci ceva,

Sa schimbi lumea tu ai vrea.

Dar, zbatandu-te-n zadar

Soarta tie-ti joaca iar

Feste multe cu duiumul

Si te face sa-ncurci drumul.

Atunci, tu esti suparat,

Spui ca tot s-a terminat

Si-ntorc fila, crezand, poate

Ca nu mai poti da din coate

Poate, tu ai vrea sa mori

Fiindca, nu mai poti sa zbori

Pan’ la floarea cea frumoasa

Ce-ai zarit-o pe fereastra.

Oare-i bine ce-ai facut?

De ce totul te-a durut?

De ce nu poti sa-mplinesti

Visurile ce gandesti ?

Intrebari ce nu-ti dau pace ;

Nu-ntelegi, nu ai ce face ?

Visul pare-acum pierdut,

Doar o sansa tu ai vrut ?

Viata asta-i dureroasa

Si foarte rar bucuroasa.

Toti cei care te-nconjoara,

Pe toti inima-o sa-i doara.

Poate-acum va aparea

O stea ce va lumina

Frunta ta ingandurata

Si inima cea patata.

Apoi, iar vei suferi

Fiindca iarasi vei primi

Rani multiple pe la spate

Ce de viata iti sunt date.

Trezire

Trezire

Ma trezesc de curand in realitatea asta cruda,…
Dar dupa un moment imi dau seama ca asta e cea mai buna gluma!
De ce m-am schimbat atat de repede?!

Imi dau seama ca timpul mereu tot trece…
Eu nu-l pot opri,…
Dar il pot trai!
De data asta e cea mai buna trezire
Si simt ca inima-mi creste de fericire!
Pentru prima data prezentul canta de bucurie…
Ca sufletul meu a invatat un nou cuvant sa scrie!
De-acum in colo vocabularul meu s-a innoit!
Sti de ce?!…Iti spun eu! M-am indragostit!
Te vad cum zambesti si simt ca zbor…
De frumusete stralucesti si eu ajung pe un nor…
Te iau cu mine oricat de departe ar fi…
Si mii de ani neincetat te voi iubi!
Te simt aproape de mine la fiecare pas…
Iti simt rasuflarea calda ce ma lasa fara glas…
Te simt in mine, ma cuprinzi cu iubire…
Cu un zambet imi aprinzi focul in suflet si in privire!
Ma atingi fin cu o cadere lina…
Imi aprinzi toate simturile si mintea de ganduri mi-e plina.
Cu ochii deschisi nu te vad … doar te simt,
Cu intunericul parca… iubirea drept in ochi ne-o privim!
Nu stiu ce esti, nu stiu de unde vi,…
Dar trupul mi-l umpli de viata printre imagini stravezii!
Ma controlezi, nu-mi dai pace…
Plutesti peste mine,… fiinta ta nu stiu ce imi face!
La fiecare intalnire a trupului sau a gandului…

Focul arde tot mai tare si opreste-n calea vantului…
Cu puterea lui ii sopteste in lumina
Si ii da fericirea divina:
Te iubesc pentru ceea ce esti…
Te iubesc pentru ca langa mine esti…
Te iubesc pentru ca-mi zambesti…
Te iubesc pentru ca ma iubesti!!…

Pretentii?

Cine ma cunoaste destul de bine isi poate da seama ca nu urmaresc compatimirea... nu am nevoie de priviri pline de mila sau compatimire, niciodata nu mi-a placut "saracutul titi" sau "saracul de tine"... asa cum ati citit, nu am pretentia ca lumea sa ma inteleaga deplin, pentru ca nu se poate, vreau doar sa fiu lasat "sa ma desfasor" atunci cand vin momentele grele, sa ma creada oamenii pe cuvant si sa aiba incredere ca ma doare cu adevarat sufletul... fizic, nu ma deranjeaza multe, dar neputinta fizica da durere sufletului si atunci sufar cu adevarat... inafara de nevoile fizice pe care incerc sa le minimalizez, sunt durerile sufletesti pe care nu le pot ignora caci nu am puterea necesara si atunci izbucnesc, o fac rar si numai atunci cand chiar nu mai pot duce... sa nu poti sa-ti ajuti familia atunci cand e nevoie, sa nu poti sa-ti strangi sotia in brate, sa nu-ti poti mangaia copilul, sa nu-l poti lua in brate atunci cand plange si este bolnav, sa-ti zica "tati vreau in brate la tine" si tu sa-i spui s-o astepte pe mami sa vina de la servici... vedeti, sunt doar cateva din durerile sufletesti pe care le da neputinta fizica... sunt nopti intregi cand plang si ud perna, sunt zile intregi cand nu reusesc sa rad sau sa zambesc, dar trebuie sa o fac pentru ca cei din jurul meu au nevoie de zambetul meu, asa ca trebuie sa-mi ascund starea... singura persoana care isi da seama ce simt e Lili, pentru ca ma cunoaste ca nimeni altul si are bunavointa de a nu ma intreba nimic si o respect si mai mult pentru asta pentru ca stie adevarul ca atunci cand voi putea vorbesc cu ea... in astfel de stari am gasit refugiul in a scrie aici pe blog sau pe facebook ca sa ma pot calma putin... Aici sunt prietenii mei care ma incurajeaza, care incearca sa ma inteleaga, iar cuvintele lor ma ajuta sa ma calmez si sa depasesc momentele grele... pentru altii, poate e deranjant si ma cred un plangacios care cauta compatimire sau mila, altii ma cred cersetor, ciudat sau mai stiu eu cum, dar nu-mi pasa... imi păsa, dar acum nu-mi mai pasă... toti vor uita ceea ce am scris si am avut de spus, dar eu nu voi uita pe cei care mi-au fost alaturi...

Nu am pretentia de la nimeni să fiu pe deplin înţeles

Ceea ce urmează nu este adresat unei anumite persoane, si daca este cineva căruia mi-aş dori sa ma adresez atunci este întreaga lume. Pana acum am spus prea putin din ceea ce simt cu adevărat in interiorul meu; întotdeauna am simţit ca nu exista nimeni pe lumea asta care ma cunoaşte in totalitate; si chiar aşa si este. Dar am descoperit ca in scris pot sa dau frau liber tuturor sentimentelor, emoţiilor si gândurilor pe care nu le pot rosti cu voce tare atunci când mi-aş dori sa o fac; insa nu pot sa ţin totul in mine la nesfârşit; ca orice om, trebuie să-mi descarc din cand in cand emoţiile.Am incercat cate o postare pe facebook, am incercat sa mai scriu pe blog, dar niciodata nu am spus totul, niciodata nu voi avea puterea sa spun totul...
De aceea am decis sa incerc sa scriu mereu cate ceva din ceea ce simt, nu pentru a ma plange de viata mea, nu caut sa castig nimic, ci pentru şansa de a ma descărca in fata lumii, iar in scris mi-e atât de uşor sa fac asta. Poate pentru ca îmi place sa scriu sau poate pentru ca nu trebuie sa stau in fata cuiva cu teama ca ma va judeca, când scriu ma simt liber sa exprim tot ceea ce nu pot spune cu voce tare.
Nu e deloc uşor sa tii totul in tine când ai vrea sa urli in gura mare spunând tot ce ai pe inima, doar ca eu nu am curajul sa fac asta.   Nu o sa scriu povestea vieţii mele…pentru ca am scris destul despre asta, insa vreau sa scriu despre sentimentele mele. De multe ori ma simt neînţeles, furios si dezamăgit; neinteles de oameni, furios pe neputinta mea si dezamagit de viata, dar când sunt in preajma cuiva mi-e greu să-mi arat adevăratele sentimente. Nu ma prefac ca sunt altfel, ci doar îmi îngrop adânc aceste sentimente, incerc sa nu impovarez pe nimeni, ma ascund in fata mastilor pe care le-am incercat atatia ani de zile si încerc sa uit de ceea ce simt cu adevarat. Doar ca sentimentele raman mereu acolo.
Sunt furios când cineva încearcă sa îmi spună ce sa fac cu viaţa mea dar nu încearcă nici măcar un pic sa ma înţeleagă.Toti spun" Te inteleg, te inteleg" dar se simte din vorba, din privire si din expresia fetii ca habar nu au de nimic si nici macar nu se straduiesc sa inteleaga, au ideea lor, conceptia lor despre boala sau neputinta si nu se straduiesc sa inteleaga ca poate fi altfel...
Sunt fericit când stau cu prietenii, radem si ne distram; sunt fericit atunci când citesc o carte care îmi face placere sau când scriu, sunt bucuros când vad chipul prietenilor mei sau când ascult muzica preferata; sunt fericit cand prietenii sau cei care ma cunosc incearca sa ma inteleaga si isi arata compasiunea incurajandu-ma; sunt fericit de fiecare data când mi se arata ca pot fi de incredere; sunt fericit mai ales cand imi vad fetita zambind, razand si simtindu-se bine; sunt fericit cand sotia isi arata dragostea nemarginita pe care o are pentru mine... Acestea sunt doar câteva lucruri mărunte care îmi provoacă bucurie dar, din pacate pentru mine, aceste bucurii nu îmi pot umple tristeţea pe care o simt uneori.
 As vrea ca lucrurile sa se schimbe, pentru ca simt ca am mare nevoie de o schimbare in viaţa mea. Dar nu stiu ce sa fac. Iar de cele mai multe ori mi-e teama. Teama de viitor. Teama ca nu îmi voi putea împlini visele, teama ca nu stiu ce se va întâmpla cu mine.  As vrea sa nu-mi mai fie teama.
As vrea sa am mai multa încredere in mine atunci când nimeni nu are…as vrea sa stiu ca pot trece peste orice obstacol in viaţa asta si sa nu fiu nevoit sa ma tem de schimbările pe care acestea le pot aduce.  Si uneori am încredere, sau cel putin înainte aveam; cu mult inaine... Eram mai încrezător, mai optimist, dar acum, dupa ce boala m-a rapus, nu a mai rămas prea mult din optimismul meu. Vreau sa trec mai departe peste toate aceste sentimente negative de tristeţe şi furie şi să am din nou mai multă speranţa. Dar nu e uşor deloc. Şi numai timpul şi răbdarea mă pot ajuta.
 Pentru că, deşi nu duc lipsă de nici un lucru şi am aproape tot ce îmi doresc, exista totuşi ceva ce îmi lipseşte. Ceva ce e mai important decât orice alt lucru : înţelegere. Iar eu mă simt din plin neînţeles...
 Mă simt ca şi cum m-aş afla într-o pădure sau o junglă şi am pierdut busola…iar acum nu mai pot găsi nici o cale de ieşire. Mă simt atât de mic şi neînsemnat…  Poate e şi vina mea, pentru că am creat un fel de scut, un zid între mine şi cei din jurul meu. Am făcut asta pentru că nu am vrut să-mi cunoască adevăratele gânduri ştiind că nu le-ar putea înţelege niciodată. Mi-a fost teamă şi încă îmi este.
 Ştiu că sunt persoane în jurul meu care mă iubesc…mi-au demonstrat asta. Doar că mi-aş dori să încerce să mă înţeleagă mai mult. Nu le cer să mă înţeleagă pe deplin, să ştie tot ce simt şi îmi trece prin cap, nu am aceasta pretentie, pentru ca stiu ca nu vor reusi niciodata, nu vreau decât să mă accepte aşa cum sunt şi să mă înţeleagă atunci când am nevoie. Imi iubesc asa de mult sotia pentru ca este singura care a incercat si se straduieste cu toate fortele ei sa o faca; ii iubesc stradania de fiecare zi; o iubesc pentru tot ceea ce reprezinta pentru viata mea si pentru ca se daruieste cu totul si neconditionat vietii mele...
La urma urmei, nu contează ce vor crede despre mine cei care vor citi ceea ce am scris sau voi mai scrie; pot să mă facă nebun…ciudat…sau orice le trece prin minte, nu contează. Pentru mine e ok, nu mă aştept si nu am pretentia de la nimeni să fiu pe deplin înţeles.

Asa e viata

Aşa e viaţa

Aşa e viaţa
Un copil râde,
Un bătrân plânge!
O mamă cu drag
Pruncul la piept îşi strânge. 

Frate trădează
Pe frate,
Pentru bogăţie şi libertate,
Ca să aibă el de toate!

O floare înfloreşte, alta se ofileşte,
Una moare, alta trăieşte,
Dar nimeni nu se bucură
Şi nimeni nu le jeleşte.

Căci aşa e viaţa dată de Dumnezeu,
Şi nimeni nu o poate schimba!
Aşa a fost,
Şi aşa va fi mereu.

ianuarie 2013