Un strop in marea vietii 11...

Sa nu cumva sa fiu inteles gresit, am spus ca vizitele se rareau tot mai mult si ca, odata cu acest lucru, au inceput si caderile mele, dar asta nu inseamna ca vreau sa invinuiesc pe cineva de ceva, nici macar nu-mi trece prin cap asa ceva; da, cred ca a existat o oarecare legatura intre aceste doua lucruri dar nu cred ca se cuvine sa se aduca cuiva o cat de mica acuzatie. Da, mi-as fi dorit sa fiu vizitat in fiecare zi si vizitele sa fie cat mai lungi, cine nu si-ar fi dorit acest lucru, insa eram foarte constient ca nu se poate asa ceva, stiam ca fiecare are ceva de facut, are o viata de trait si are preocupari proprii, nu puteam cere nimanui sa ma puna pe mine pe primul plan, nu am cerut acest lucru nici macar de la familia mea, cum puteam sa cer asa ceva de la altii? Cel mai mult pentru caderile pe care le-am avut a contat faptul ca eram neputincios, ca nu puteam face ceea ce vroiam, ca nu ma puteam ingriji singur si mai ales ca nu ma puteam ajuta pe mine sau familia mea atunci cand era nevoie; toate acestea imi provocau o durere foarte mare iar aceasta durere o resimteam si mai puternic atunci cand simteam si respingerea celorlalti; mi se intampla sa ies pe strada si sa vad un "prieten'' venind spre mine dar cand ma vedea facea cale intoarsa si o lua la stanga sau la dreapta, sau, daca nu avea de ales, venea pana la mine, ma saluta si spunea ca se grabeste numai ca se vedea crisparea pe chipul sau iar eu, de-alungul vremii, am inceput sa citesc pe fata oamenilor ceea ce gandesc (de multe ori puteam astfel sa imi dau seama care era scopul celor care ma vizitau, sa ma vada pe mine, sa barfeasca pe cineva sau sa afle cate ceva din gandurile mele cu privire la unul sau la altul) asa ca greu puteam fi inselat (am invatat si stiam foarte bine ce inseamna sa-ti ascunzi gandurile si sentimentele), stiti voi "Un hot nu-l poate fura pe alt hot"...
Cum spuneam, dupa o perioada extrem de placuta si plina de credinta a inceput prima cadere; nu mai stiu cat timp a durat, dar stiu ca a fost foarte lunga; zilele treceau in pas de melc iar noptile pareau cat sapte zile; pe atunci nu aveam calculator, nu aveam nici televizor asa ca nu aveam nici o ocupatie si incercam sa-mi gasesc ceva de facut; tata era la servici, mama cu treburi prin casa, fratele meu era plecat la scoala iar eu stateam singur cea mai mare parte din zi; citeam in Biblie, ma rugam sau ascultam cantari la un casetofon vechi (problema se ivea atunci cand se termina caseta pe o parte ca eu nu o puteam intoarce, asa ca trebuia sa astept sa treaca cineva prin camera sa intoarca sau sa schimbe caseta), insa credinta scadea tot mai mult si venea agitatia si fel de fel de ganduri urate si murdare. In aceasta prima perioada de cadere am invatat sa am "doua fete", una era cand stateam singur in camera si alta fata afisam fata de cei din familie sau fata de cei care veneau in vizita la mine; cand nu ma vedea nimeni sufeream in tacere si nu de putine ori plangeam "de se scutura camasa pe mine", iar cand era cineva in casa ascundeam toata suferinta pe care o simteam in sufletul meu, la inceput mama sau tata isi dadeau seama de ceea ce simt, dar cu vremea, am reusit asa de bine sa ma ascund incat nici ei nu-si mai dadeau seama, bineinteles ca nu puteam face mereu acest lucru si cateodata izbucneam, dar se intampla extrem de rar. Nu pot spune de fiecare perioada in parte cand s-a intamplat, pentru ca nu mai retin exact, dar ele alternau; asa cum am spus, perioadele de cadere erau foarte lungi pentru ca alunecam incet la vale si nu veneau de-odata, insa perioadele de credinta si speranta erau mai scurte pentru ca reveneau brusc, atunci cand Dumnezeu vedea ca nu mai pot rezista, ma ridica brusc din caderea mea din fundul gropii si ma punea din nou pe stanca...
Am sa incerc sa povestesc cateva faze pe care mi le amintesc pentru ca erau la fel de fiecare data in perioadele respective, indiferent ca eram cazut sau ca ma ridicam... De cele mai multe ori, aceste perioade de cadere veneau cu indiferenta totala fata de orice lucru si izolare, cu neliniste si agitatie, dar si cu o puternica dorinta de a renunta la viata.
Cand spun indiferenta, trebuie sa se inteleaga exact acest lucru, era o indiferenta totala fata de orice; mi-era indiferent daca traiam sau muream, mi-era indiferent daca ma hraneam sau nu, mi-era indiferent daca se ingrijea cineva de mine sau nu, toate cuvintele cu care mi se adresa cineva, indiferent daca ma incuraja sau mi se cerea parerea intr-o anumita privinta, se loveau de mine ca de o statuie de piatra si nu raspundeam, cum as fi putut spune ceva daca nu auzeam si nu intelegeam nimic din ceea ce mi se spunea; cand venea cineva pe la mine, eu ma izolam de tot ceea ce se petrecea in casa, parca eram acoperit de un bol din acela de sticla si nimic din ceea ce se intampla nu ajungea la mine, eram singur in cochilia mea si asa vroiam sa raman pentru totdeauna; era o stare de letargie de parca as fi fost inaintea mortii sau in coma; participam fizic la tot ceea ce se intampla insa mintea si sufletul meu erau inchise si nimic nu ajungea la ele; imi aduc aminte ca jucam carti cu prietenii mei si pierdeam mereu pentru ca nu faceam nimic cum trebuie la niste jocuri la care, de obicei, eram printre cei mai buni.
Apoi incepea nelinistea si agitatia; mi se parea ca nu mai am loc, nu era suficient aer ca sa pot respira, o puneam pe mama ba sa deschida fereastra ca mi-era prea cald si nu am aer, ba sa o inchida ca mi-era prea frig, mi se parea ca se vorbeste prea mult sau prea putin, ca se umbla prea mult pe usa sau alte chestii neimportante care pentru mine pareau a fi capitale; apoi incepeau sa ma streseze fel de fel de lucruri, de exemplu, cine a inventat cifrele si de ce se numara 1, 2, 3, 4... si nu 8, 3, 6, 5, 7 de exemplu, sau alfabetul de ce nu are alta ordine, sau un ciot intr-o scandura de ce e acolo, o musca, un fluture sau o pasare, toate ma enervau la culme iar capul meu plin de intrebari stupide mi se parea ca sare in aer...
In cele din urma ma cuprindea o liniste adanca si incepeam sa ma gandesc la sinucidere, nu-mi pasa ca Dumnezeu ma va pedepsi si ca va trebui sa-mi petrec vesnicia in iad, vroiam doar sa scap de aceasta viata de durere sufleteasca si neputinta trupeasca; stateam zile si nopti intregi ca sa ticluiesc cel mai bun plan pentru a putea face acest lucru, planuiam totul in cele mai mici detalii; avand in vedere ca eu nu puteam face mare lucru, incercam sa vad pe cine pot implica si in ce masura ca sa ma ajute fara sa-si dea seama, de multe ori am ajuns sa finalizez planurile, dar niciodata nu am putut pune in practica nici macar sa pornesc aceste planuri, de fiecare data Dumnezeu intervenea si ma ridica exact la timp si totul incepea cu gandul: "oare voi putea duce acest plan pana la capat, oare voi muri, oare nu voi avea de suferit si mai mult, oare nu ma va durea prea tare?" si astfel, toate acele planuri se duceau de rapa si incepeau din nou acele frumoase clipe si perioade cand speranta si credinta isi faceau loc in sufletul si in inima mea...

Primavara in 16 martie 2010...

Vine, vine primavara...
Asta e primavara care vine...
Asta este astazi...













































iar asta era ieri...

Un strop in marea vietii 10...

In prima perioada dupa ce am luat botezul a fost foarte frumos iar viata mi se parea din nou ca are un sens pentru mine... Asa cum am scris, am luat botezul dupa ce Dumnezeu mi-a descoperit personal acest lucru, asa ca nu am avut nici o deceptie atunci cand am fost scos din apa fara a fi vindecat si nici acum nu-mi pare rau nici un pic de pasul pe care l-am facut; cu Dumnezeu, chiar si atunci cand este foarte greu si vin incercari cu nemiluita, viata este frumoasa si merita traita...
Deci, asa cum spuneam, prima perioada a fost foarte frumoasa, Dumnezeu ma tinea langa El si ma ferea deocamdata de incercari; primeam foarte multe vizite, veneau fel de fel de frati si ma incurajau in toate felurile, ascultam fel de fel de interpretari ale diferitelor versete, fiecare avea viziunea proprie asupra versetului sau fragmentului respectiv, unii ieseau iar altii intrau si interpretau altfel; eu, fiind la inceput, stateam si-i ascultam pe toti, incercam sa pun cap la cap tot ceea ce auzeam si retineam doar lucrurile care se potriveau in toate interpretarile si acolo unde erau toti de aceiasi parere, astfel imi faceam si eu propriile idei si interpretari, am inceput sa citesc Biblia si sa inteleg foarte multe lucruri singur, dar cele care imi ramaneau ascunse le descopeream cu ajutorul celor care ma vizitau, dar, in special, cu ajutorul lui Dumnezeu care imi deschidea mintea si ma facea sa inteleg. Dar nu ma vizitau doar frati si surori de credinta, ci si fosti prieni de-ai mei, numai ca ei m-au vizitat foarte putin caci se simteau ciudat in fata "bolnavului" dar si a "crestinului" care eram. A fost una din cele mai frumoase parti ale vietii mele de dupa accident (de fapt, daca stau bine si ma gandesc, am avut doar doua astfel de parti in viata mea, cea de atunci si asta de acum de cand sunt casatorit cu aceasta minunata fiinta pe care am primit-o in dar de la Dumnezeu, dar o sa ajung si la aceasta parte a vietii mele), am trecut prin "crize" de credinta cand ma culcam noaptea cu o credinta extraordinara si cu siguranta de neclintit ca a doua zi trebuia sa ma trezesc vindecat; cand ma trezeam, ma uitam prima data la degetele de la maini si vedeam ca nu le pot misca, insa acest lucru nu ma facea sa-mi pierd speranta, ci, parca mi-o marea si mai mult si ramaneam cu siguranta ca ma voi trezi vindecat in dimineata urmatoare... Aceasta stare a durat o perioada, dar Dumnezeu a hotarat ca trebuie sa ma curat mai mult, asa ca a permis sa trec prin alte incercari, prin dezamagiri si prin diferite stari care m-au facut de multe ori sa ma intreb "Oare exista Dumnezeu? Unde este Acel Dumnezeu care m-a ajutat pana acum? Oare chiar Dumnezeu a fost?"; astfel ca, din varful "muntilor credintei" am cazut in "Groapa marianelor" a deznadejdii si necredintei. Toate acestea au inceput in momentul in care am ajuns o obisnuinta pentru cei care ma vizitau, am devenit incet-incet un "lucru vechi" si astfel si-au gasit alte lucruri de facut, am fost vizitat tot mai rar pana ce aceste vizite au devenit o "sarbatoare". Am trecut prin multe caderi care durau foarte mult timp, uneori timp de cinci - sase luni nu vroiam sa aud de nimic, nici de Dumnezeu si nici de alte lucruri, este adevarat ca si in acest timp am primit musafiri pentru ca nu am refuzat niciodata o vizita, nu am vrut sa stric inima nimanui asa ca primeam mereu cu zambetul pe buze pe cel sau cei care ma vizitau, veneau, isi indeplineau misiunea (cantau, se rugau, incercau sa ma intareasca) si plecau cu gandul implinirii si cu inima vesela, dar pe mine nu ma atingea nimic, nimic din ce se facea nu ma afecta; mi-era foarte greu, dar cred ca trebuia sa trec si prin aceste momente...

O definitie a credintei

Am gasit acest lucru pe net si mi s-a parut foarte interesant, de aceea vreau sa impartasesc acest lucru cu voi...

Putem spune că trăim într-o epocă ce are obsesia definiţiilor, a conceptualizării meticuloase. Doar ceea ce este bine definit, este luat în seamă şi considerat real. Iată, marea pacoste a timpurilor moderne este faptul că existenţa a fost redusă la ceea ce poate fi definibil. Prin urmare, noi creştinii suntem deseori puşi în situaţia de a ne defini credinţa! Acest lucru nu este atât de simplu pe cât pare. Definiţiile medievale si distincţiile tomiste nu ne mai sunt de mare folos astăzi, prin urmare trebuie să căutăm altfel de definiţii! De exemplu, linia oficială a Bisericii defineşte credinţa prin intermediul dihotomiei dintre fides qua şi fides quae. Prima categorie se referă la credinţa din punct de vedere al conceptelor, dogmelor, vehiculate, în timp de a doua categorie defineşte credinţa drept fiind adeziunea personală la Dumnezeu. În contextul modernităţi, din această distincţie cred că putem valorifica doar dimensiunea personală a credinţei: credinţa este un act ontologic între 2 persoane, extrem de diferite, dar la fel de reale.

Mi multe detalii gasiti aici... http://danpatrascu.eu/2010/03/11/o-definitie-a-credintei/

Un strop in marea vietii 9...

M-am decis sa continui povestea inceputa si pe care am intrerupt-o in momentul in care am ajuns acasa de la spital; stiti, e destul de greu sa povestesc despre aceasta perioada pentru ca nu prea stiu ce sa spun, am o vaga idee si sper sa iasa...
Dupa ce am ajuns acasa, in prima perioada totul a fost foarte frumos, adica atat cat se putea in astfel de momente; veneau foarte multi sa ma vada, in special tinerii care erau in Biserica atunci, dar nu numai tineri ci de toate varstele, multi veneau din curiozitate, altii veneau sa sustina familia sau pe mine personal, altii sa-si exprime ideile referitoare la credinta, dar erau si destui care veneau sa aduca acuzatii mie sau familiei, astfel ca s-au exprimat destul de multe idei de la "Asta e planul lui Dumnezeu cu privire la intoarcerea ta (adica a mea)", care era si varianta "oficiala" si pana la "Tu platesti acum pentru pacatele tale sau pentru pacatele tatalui si a mamei tale, a familiei", dar si "Si-a rupt spatele acolo unde s-a botezat tac-su si mama-sa (varianta care circula in lume)", dar oricare ar fi fost varianta crezuta de unii sau de altii, toti ma compatimeau... La inceput nu stiam ce sa cred, auzeam toate aceste lucruri soptindu-se pe la colturi si eu incepeam sa am fel de fel de ganduri, nu aveam o baza solida pe care sa ma sprijinesc si eram aruncat de vanturi in toate directiile. Cat am stat numai in pat si in casa si nu m-am pus pa carut ca sa ies pe afara, totul era oarecum in regula pentru ca nu ajungeau la mine toate aceste vorbe, putin mai greu a fost cand mi-am scos "nasul in lume"...
Dupa ce am venit acasa, am stat in pat vreo 3 luni fara sa ma ridic deloc, apoi tata mi-a cumparat un sezlong si incet-incet am inceput sa stau in sezut; la inceput mi-a fost foarte greu, ameteam, mi-era rau (mi se intampla si acum aceste lucruri, dar mai putin) asa ca stateam foarte putin insa in fiecare zi stateam cat mai mult. Eu nu eram intors la Dumnezeu, mi-era greu in timpul noptii cand nu puteam dormi si cand ma gandeam la tot ceea ce am fost, la tot ce facusem si ca acum nu eram decat o bucata de carne fara simturi si fara sa mai pot face ceva vreodata; ziua era mai bine, asa cum am spus, aveam multi vizitatori in special din Biserica, veneau si cantau, ne rugam impreuna, vorbeam mult, incercau mereu sa ma incurajeze si incercau sa-mi implineasca toate dorintele, de la pofte de mancare si pana la orice, cred ca, daca le ceream atunci luna de pe cer, mi-ar fi adus-o :D ... Veneau multe descoperiri ca trebuie sa ma intorc la Dumnezeu ca El sa-Si duca lucrarea mai departe, ca trebuie sa inchei legamant cu Dumnezeu si sa iau botezul ca sa ma integrez in Trupul Domnului, dar eu nu eram foarte hotarat iar tata nu ma lasa sa fac acest pas la intamplare, ii era foarte frica sa nu cumva sa iau botezul numai ca sa fiu vindecat si daca nu se intampla asta sa fiu complet doborat; toate acestea au durat pana in februarie cand Domnul mi-a vorbit direct intr-un vis de noapte. Se facea ca eram undeva deasupra si priveam la mine, numai ca, ciudat, trupul meu era impartit prin casa: capul mi-era pe pat, piciorele intr-o parte a camerei, mainile in alta parte, bustul in alta parte... M-am trezit cam speriat dar eram convins ca imi vorbise Dumnezeu, nu stiam exact ce inseamna dar banuiam ca era vorba despre botez; i-am povestit tatalui meu visul si el a crezut acelasi lucru, dar mi-a spus sa astept si sa-l spun si altora; l-am spus la multi batrani si lucratori si toti mi-au spus acelasi lucru, trebuie sa-mi iau locul in Trupul Domnului, Biserica, sa nu mai stau despartit de acest Trup : "Romani 12:5 :...tot aşa şi noi, care suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Hristos..." sau "1 Corinteni 12:12 : Căci, după cum trupul este unul şi are multe mădulare, şi după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos." Toate acestea si toate descoperirile pe care le-am avut, m-au facut tot mai mult sa am convingerea deplina ca trebuie sa fac acest pas, asa ca, pe data de 24 februarie 1994, intr-o cada mare de tabla am incheiat un legamant cu Dumnezeu ca ma incred in El si ca Il voi crede si sluji cu toata puterea si credinta pe care mi le va da atat cat voi trai pe acest pamant... Dupa acest eveniment foarte important din viata mea ca om si mai ales ca si crestin, au inceput luptele adevarate ale sufletului meu, am inceput sa simt tot mai puternic ce inseamna lupta sufletului pentru supravietuire, lupta impotriva neputintei care iesea tot mai mult in evidenta, dar, mai ales, lupta impotriva gandurilor. Nu am trecut mereu biruitor peste toate, de foarte multe ori am cazut invins, dar au fost si victorii si biruinte care mi-au dat putere sa continui si sa ajung pana acum, dar in toate acestea, fie ca treceam biruitor sau fie cadeam invins, simteam mana lui Dumnezeu care ma calauzea in biruinte sau care ma mangaia duios si ma ajuta sa ma ridic atunci cand cadeam...

Miracolul vietii

Ieri am fost impreuna cu Lili la ecograf, am intrat impreuna cu ea si mi-am vazut pentru prima data "live" bebe-ul pe care il asteptam cu atata nerabdare... Nu stiu sa va descriu in cuvinte acel prim sentiment pe care l-am avut, era ceva intre bucurie, mandrie, speranta dar si mirare... Cum poate ceva ce masoara doar 7 cm si cantareste doar 65 de grame sa produca intr-un om atatea sentimente, nu-mi dau seama... Este ceva unic si maret in acelasi timp sa vezi cum o noua viata este gata si ca o noua faptura incepe sa invete sa traiasca, inca o persoana urmeaza sa se nasca, sa creasaca si, sper din toata inima, sa-L slujeasca pe Dumnezeul care a creat-o intr-un chip atat de frumos si misterios si care ii ofera o viata pe care sa o traiasca sub umbra aripilor Sale si la ocrotirea minunata a mainilor Sale. Acum incep sa inteleg ceea ce simte un parinte in astfel de momente, este ceva unic si greu de descris in cuvinte, poate nu inteleg in totalitate ce simte o mama, dar incep sa inteleg acea "stralucire speciala" pe care o au femeile in a caror trup ia fiinta si se dezvolta aceasta minune a lui Dumnezeu... Fascinantul proces al cresterii fiintei umane este ceva ce nu poate fi descris ci trebuie trait; fiecare traim vieti simple, uneori ni se par banale, dar vedem in jurul nostru milioane de miracole, unul dintre acestea si cel mai important este "miracolul vietii". Sarcina - 9 luni de vise si asteptari, nelinisti, intrebari, bucurii si emotii pe care noi ca si barbati nu le simtim decat in parte si de cele mai multe ori nu intelegem femeile care trec prin aceste momente, dar pe care, indiferent ca suntem barbati sau femei, le traim in felul nostru si de care ne vom aminti mereu cu emotii...

Un strop in marea vietii 8...

De aceasta data voi face un salt in timp, un salt de cativa ani si vom ajunge in anul 2010 in luna ianuarie, adica in prezent...
Stiu ca destui dintre voi ati aflat deja, dar vreau ca aceasta lucrare sa o impartasesc cu toti... Deci, in aceasta luna, mai exact pe data de 10, am aflat un lucru uimitor, am primit o veste care mi-a dat un nou sens vietii, iar aceasta veste este ca VOI FI TATIC...
Poate ca multi dintre voi nu vor intelege de ce aceasta veste este atat de importanta pentru mine, dar avand in vedere situatia mea fizica, aceasta lucrare este mai mult o minune decat un lucru normal si daca multi nu inteleg cum este posibil acest lucru, sa stiti ca nici eu nu am crezut vreodata cu adevarat ca s-ar putea intampla, este o noua minune pe care o face Dumnezeu in viata mea, in familia mea si in satul meu... Aceasta minune imi da din nou puterea de a crede ca vindecarea mea este aproape, este un semn pentru cei mai multi din cunoscutii mei ca Dumnezeu lucreaza inca cu mine si in familia mea, este un semn ca Dumnezeu a pregatit si vindecarea mea, dar chiar daca ma va tine in continuare in aceasta stare fizica, eu tot ma voi bucura de aceasta foarte mare binecuvantare pe care o voi primi pentru ca a dat un sens vietii mele...
Daca anul trecut a fost destul de greu, a inceput cu o inmormantare cand Lili si-a pierdut mama, apoi in februarie am fost dus de urgenta la spital, apoi a venit vestea ca trebuie sa platesc 144 de milioane de lei taxa de inmatriculare a masinii si eu nu aveam nici macar jumate, apoi alte si alte incercari si s-a incheiat tragic prin pierderea celui mai bun prieten al meu in decembrie, iata ca anul acesta incepe cu o mare veste, o mare binecuvantare pe care o voi primi in septembrie...
BUCURATI-VA IMPREUNA CU MINE! VOI PRIMI O MARE BINECUVANTARE, VOI AVEA UN COPIL! DUMNEZEU MA IUBESTE SI LUCREAZA CU SEMNE SI MINUNI IN VIATA MEA! DUMNEZEU VA IUBESTE PE TOTI SI EL LUCREAZA SI VA LUCRA Continui cu minunile pe care le face Dumnezeu in prezent...

Cei mai multi stiti despre problemele pe care le-am intampinat cu inscrierea masinii mele, pana la urma nu am avut ce face si am imprumutat bani de prin toate locurile si am platit taxa de poluare (14.391 RON adica 143.910.000 lei) apoi am dat statul in judecata, asta se intampla in luna mai anul trecut... prima infatisare a fost in august, dar mi s-au cerut mai multe probe (actele originale din Germania pe care noroc ca le aveam copiate in calculator, poze, etc) asa ca procesul s-a amanat pana in septembrie, dar atunci au fost magistratii in greva asa ca s-a amanat pana in octombrie... s-a judecat pe 8 octombrie, iar sentinta s-a dat in noiembrie, castigasem procesul... comunicarea cu rezultatul procesului mi-a venit pe 11 decembrie... acum trebuia sa astept 15 zile sa vad daca face statul recurs asa ca a venit Craciunul si restul sarbatorilor cand toti erau liberi, abia in ianuarie am putut continua demersurile... am dus rezultatul la avocat ca sa faca hotararea sa fie definitiva si irevocabila...totul s-a pus in miscare mai repede cu ajutorul pe care l-am primit din partea ''ingerului meu pazitor'' (stie ea cine e :innocent:) asa ca, pe 26 ianuarie 2010, adica marti, am aflat ca statul nu facuse recurs, ca hotararea e facuta definitiva si irevocabila, asa ca ieri, 28 ianuarie, am scos-o de la avocat si am mers la finante...toti imi spuneau ca o sa treaca muuuuuult timp pana sa vad banii, chiar ani de zile, dar in ciuda tuturor banuielilor si din nou cu ajutorul primit de la acelasi ''inger'', de la finante mi s-a spus sa vin a doua zi sa iau banii, nu a trebuit sa deschid cont sau sa fac altceva cum se spunea ca se procedeaza, asa ca astazi, 29 ianuarie 2010, am fost si mi-am recuperat toti banii, cash direct de la ghiseu si asa am scapat de cele mai multe datorii...
Multumesc lui Dumnezeu ca a lucrat intr-un chip asa de minunat...Doua minuni extraordinar de mari in doar o luna de zile, Acesta este Dumnezeul nostru pe care Il slujim...SLAVA A LUI SA FIE ACUM SI IN VECI!!!CU SEMNE SI MINUNI IN VIATA FIECARUIA DINTRE NOI! SLAVIT SA FIE DOMNUL CARE NE IUBESTE PE TOTI SI LUCREAZA IN VIATA FIECARUIA!!!

La multi ani de 8 Martie!!!

Pentru ca este aceasta zi minunata , as dori sa felicit toate femeile de pe pamant, pentru ca au avut si, bineinteles, ca mai au putere sa faca asa incat sa existe miracole pe Terra !!! Pentru ca sunteti cele care insenineaza zilele barbatilor - desi ei se plang dar numai pentru ca asa s-au obisnuit - pentru ca sunteti cele care suflati dragoste peste orice faceti voi si familia voastra, pentru ca sunteti cele care numai cand priviti catre copiii vostri, dati lumii mai multa frumusete, pentru ca sunteti cele care gasesc in fiecare zi timp pentru orice problema si orice nevoie a celor dragi, pentru ca, desi va mai plangeti cateodata, o luati de la capat in fiecare zi, mai puternice si mai hotarate, pentru ca sufletul vostru stie ce e iubirea, cum se daruieste si cum se primeste ea... si pentru tot ceea ce reprezentati... pentru voi timpul se opreste putin in loc la fiecare inceput de Primavara, sa va aduca un omagiu...
La multi ani!
Iar aceasta zi minunata le este dedicata in special mamelor!!! N-as putea sa o uit pe mama mea care este si va fi pentru mine cea mai minunata mama TE IUBESC!!! Si de asemenea nu o pot uita pe sotioara mea draga, darul cel mai de pret primit de mine de la Dumnezeu si viitoare mamica, careia ii doresc tot binele si toata fericirea din lume, TE IUBESC MAI MULT DECAT MULT si voi incerca prin tot ceea ce pot face sa te fac fericita!!!

Cum sa ne imbracam 2...

Continuam cu acest aspect al vietii crestinesti care este si care a fost mereu asa de controversat...
Alte versete asupra carora voi comenta cate ceva sunt "1 Timotei 2:9 Vreau, de asemenea, ca femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu ruşine şi sfială; nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe,
1 Timotei 2:10 ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun că sunt evlavioase."
Al doilea verset este destul de clar, daca spui ca esti o femeie crestina, trebuie sa dovedesti acest lucru si prin aspect si prin fapte, nu numai sa spui din gura, dar acest lucru se adreseaza si barbatilor, nu numai femeilor; atata timp cat te numesti crestin, indiferent de congregatia de care apartii, trebuie sa dovedesti spusele tale si prin fapte, prin ceea ce faci si cum iti traiesti viata in fiecare zi; foarte multi isi iau numele de crestini, dar trairea lor numai crestineasca nu e; daca spui ca esti postas si lucrezi intr-o tamplarie, nu o sa te creada nimeni, daca vrei ca oamenii sa te creada, atunci lucreaza la posta sau zi ca esti tamplar, tot asa, daca zici ca esti crestin, atunci traieste-ti viata dupa cum scrie Biblia, daca nu faci asta, nu te lauda ca esti crestin, nu te va crede nimeni.
Sa lasam insa acest aspect pe altadata si sa revenim la imbracaminte. Ce inseamna cuviincios, rusine si sfiala? Trei cuvinte care ar trebui sa caracterizeze imbracamintea unei femei crestine. Ca si toate celelalte lucruri si aceste trei cuvinte sunt percepute diferit in functie de clasa sociala, de zona, de mediu social si de multe altele; eu nu ma pot pune in locul nimanui si nici nu am de gand sa trasez un exemplu de urmat sau noi reguli in ceea ce priveste imbracamintea cuiva, dar sunt anumite lucruri care ar putea fi luate in seama. Inainte de a se imbraca, o femeie crestina, daca este maritata, trebuie sa tina cont de urmatorul aspect "1 Corintieni 7:34 ...dar cea căsătorită este preocupată de lucrurile lumii, de cum să-i placă soţului" deci, in ceea ce face, trebuie mai intai sa placa sotului ei si sunt sigur ca acesta nu va fi un incovenient pentru ca sotul nu o va pune niciodata sa iasa din tiparele crestinismului.
Deci, nu ma intereseaza cum se imbraca o femeie atunci cand este acasa si nu face o lucrare pentru sau in fata lui Dumnezeu (nu se roaga, nu citeste in Biblie, etc.), pentru ca Biblia nu specifica nicaieri acest lucru, dar, atunci cand iese in public si mai ales cand merge la inchinare (indiferent daca merge la Biserica sau la rugaciune undeva sau daca vrea sa faca o oarecare lucrare pentru Dumnezeu) trebuie sa respecte cateva reguli generale. Mai intai trebuie sa aibe capul acoperit (voi zabovi asupra acestui lucru altadata), apoi, prin imbracamintea ei sa nu starneasca invidia altor femei dar nici sa nu starneasca poftele barbatilor, asta ar insemna fara buric gol sau spate gol, fara imbracaminte transparenta prin care vezi mai ceva ca la o radiografie, fara fuste prea scurte ca atunci cand se aseaza pe scaun sa se vada pana in stomac, mai ales daca sta picior peste picior, fara imbracaminte mulata care sa scoata in relief formele trupului; cam asta cred eu ca inseamna cuviincios, rusine si sfiala, sa nu atragi atentia asupra ta prin extravaganta sau sexualitate. Asta nu inseamna ca trebuie ca femeia sa se imbrace ca maicutele sau ca musulmancele sau daca au o rochie frumoasa, care respecta ceea ce am spus mai sus, sa nu o poarte pentru ca e la moda sau pentru ca a fost ceva mai scumpa si nici sa se imbrace cum se imbraca bunica pentru ca atunci erau alte vremuri, trebuie sa se imbrace cu bun gust, elegant dar in acelasi timp si "cuviincios, cu rusine si sfiala"...
Barbatii ar trebui sa fie mai ingaduitori cu femeile pentru ca si ei trebuie sa tina cont de aceleasi lucruri, dar de obicei ei sunt tentati de a da ordine si de a impune reguli pentru femei nu si pentru ei; hai sa ne gandim un pic la un aspect, daca tu ca barbat te dezbraci la bustul gol atunci cand faci o lucrare sub soarele fierbinte al verii, de ce femeia sa nu poarte o pereche de pantaloni lejeri? Oare Acelasi Dumnezeu care o priveste pe ea nu te priveste si pe tine? Daca este o uraciune pentru ea ca e in pantaloni, oare pentru tine ca esti gol cum e? Vedeti, sunt multe aspecte pe care trebuie sa le privim atunci cand vrem sa impunem niste concepte sau niste idei; sa nu uitam nici de faptul ca un barbat crestin ar trebui sa-si infraneze orice pofta perntru ca, la urma urmei, strazile sunt pline de panouri cu femei mai mult sau mai putin goale sau chiar de femei in carne si oase mai mult sau mai putin goale, dar nici femeia sa nu ia acest lucru ca pe un argument impotriva barbatilor, pentru ca poate starni, prin imbracamintea ei, poftele barbatilor din lume iar acest lucru nu este bun; un alt argument, trebuie ca femeia sa fie constienta ca, prin imbracamintea ei, ea nu trebuie sa fie un prilej de poticnire pentru nimeni caci Dumnezeu distruge si pe cel care se poticneste si pe cel de care se poticneste cineva, asa ca nu are rost sa ajunga in iad pentru un lucru asa de neimportant. Eu merg pe aceasta idee, acasa femeia se poate imbraca cum vrea atata timp cat nu o vede nimeni strain, dar atunci cand vrea sa faca ceva pentru Dumnezeu, indiferent daca o face acasa, pe strada in Biserica sau in orice alt loc, trebuie sa tina cont de ceea ce spuneam mai sus si la fel, atunci cand iese pe strada, in public, trebuie sa tina cont de aceleasi reguli, indiferent daca poarta pantaloni sau fusta, nu trebuie sa atraga priviri pline de invidie sau pofte; eu cred din toata inima ca, atunci cand Dumnezeu vrea sa vorbeasca cu tine, indiferent daca esti barbat in pielea goala sau femeie in pantaloni, iti va spune mai inainte "Pregateste-te caci vreau sa stau de vorba cu tine" iar tu te poti pregati sa stai in fata lui Dumnezeu...

A venit iarna din nou

Alaltaieri era primavara, acum...

Cum sa ne imbracam 1...

Nu vreau sa o fac pe desteptul si sa impun noi reguli sau sa deschid noi cai...Bineinteles ca Biblia ne impune cateva reguli, dar de cele mai multe ori acele versete sunt luate ca reguli pentru cei care vor sa ingradeasca purtarea, iar altii iau acele versete ca pe o dezlegare in a face prea multe lucruri, asa ca eu o sa-mi spun parerea. Acest subiect a starnit foarte multe controverse si niciodata nu vor fi toti de acord cu aceeasi idee, de cele mai multe ori depinde de familia in care ai crescut si de invatatura si de conceptiile pe care le-ai primit in familia respectiva sau in Biserica in care ai crescut, depinde de zona in care esti, de anturajul in care te dezvolti ca individ, uneori de gradul de intelectualitate (ca sa nu spun ca depinde de cata scoala ai) sau de mediu social. Cei mai multi vor spune ca Duhul Sfant care este in tine te vor invata cum sa te porti, cum sa te imbraci, cum sa vorbesti si cum sa faci toate lucrurile ca sa fi placut de Dumnezeu, dar acest lucru se poate spune de oricine ca sa-si apere punctul de vedere indiferent daca se imbraca intr-un fel sau altul.
De fiecare data, cele mai acuzate sunt fetele si femeile, de obicei barbatii scapa mai usor, nu pentru ca le-ar ingadui Biblia acest lucru ci pentru ca asta este impresia lor si este usor sa acuzi fetele si femeile pentru ca ele de obicei se supun caci altfel imediat li se reproseaza:"Biblia spune ca trebie sa fii supusa, unde este supusenia?" si astfel uita multe lucruri cum ar fi ca trebuie sa iubesca sau sa le ingaduie ca sunt un vas mai slab, iar acestea tot Biblia le scrie...eu spun ca toate lucrurile sa se faca cu intelepciune, sa nu ne acuzam unii pe ceilalti si sa incercam cu totii sa facem in asa fel incat Dumnezeu sa se bucure de fiecare dintre noi...
"Deuteronomul 22:5 Femeia să nu poarte îmbrăcăminte bărbătească, şi bărbatul să nu se îmbrace cu haine femeieşti; căci oricine face lucrurile acestea este o urâciune înaintea Domnului, Dumnezeului tău." Ai spune ca este destul de clar, dar oare chiar asa e? Cei mai multi spun ca o femeie nu are ce cauta in pantaloni, dar la fel de bine se poate spune ca femeia nu are ce cauta cu camasa, sacou sau multe altele. Oare cum se deosebea imbracamintea barbateasca de cea femeiasca in acea vreme cand toti purtau acelasi fel de haine? Foarte simplu, se deosebea prin croiala. Tot asa este si in vremurile noastre, imbracamintea barbateasca se deosebeste de cea femeiasca prin croiala, astfel exista camasi de dama si camasi barbatesti, sacouri de dama si sacouri barbatesti, pardesie, geci sau paltoane de dama sau barbatesti si sa nu-mi spuna mie cineva ca nu exista si pantaloni de dama si pantaloni barbatesti pentru ca ii cumpar eu o pereche de pantaloni de dama si respectivul sa-i poarte pe strada sau la Biserica; in plus, pantalonii au fost inventati destul de tarziu ca sa poata spune cineva ca sunt un obiect vestimentar dedicat barbatilor. Un batran scotian (asa cum stiti, in Scotia portul traditional al barbatilor este acea "fusta pentru barbati" numita kilt) spunea:"Uite ce a ajuns lumea in ziua de astazi ca barbatul trebuie sa poarte pantaloni!!!"
Vom vorbi si despre celelalte versete...

Selah - You raise me up

Un strop in marea vietii 7...

Dar, cel rau continua sa puna la incercare familia mea, astfel ca am fost instiintati ca se intorsese un doctor din Franta care fusese intr-un schimb de experienta si acest doctor a inceput sa faca orice pentru a ne opera. Am aflat ca fusese instiintat si instruit de o asistenta „binevoitoare” ca familiile noastre erau pocaite si ca pocaitii se ajuta intre ei, astfel ca isi facuse planul ca sa ne opereze cu orice pret si sa ne ia cate 1000 de dolari pentru operatie, urmand sa imparta banii cu ea si astfel am ajuns primul pe lista „macelarului”, insa Dumnezeu nu a fost de acord. In noaptea de dinaintea operatiei mele a fost de garda medicul anestezist care trebuia sa asiste la operatia mea, a intrat in salon si a inceput sa citeasca fisa mea medicala. Cand a vazut ca am fost propus pentru operatie, nu-i venea sa creada, ainceput sa ma intrebe despre toate problemele pe care le am si cand a vazut cate am a zis „Doctorul asta e complet nebun, cum vrea el sa te opereze in situatia asta?” apoi a scris pe fisa sa mi se refaca toate analizele si sa se amane operatia. In aceiasi seara mama l-a sunat pe tata si i-a zis ce se intamplase iar a doua zi dimineata tata a fost la noi, a discutat cu mai multi doctori si, sfatuit de acestia, a spus ca renunta la operatie. Multi doctori i-au zis sa ma ia acasa pentru ca am mai multe sanse sa fiu ingrijit si hranit mult mai bine ca in spital, ca, din punct de vedere medical, nu exista nici o sansa ca eu sa-mi revin si ca doar timpul si Dumnezeu ar mai putea rezolva ceva. Bineinteles ca aceste lucruri eu le-am aflat destul de tarziu si nici eu nici Emil nu credeam ca vom sta in pat mai mult de cateva saptamani, chiar ne faceam planuri de ce o sa facem in continuare cand vom reveni acasa, el urma sa-si continue scoala (terminase doar clasa a noua cand s-a intamplat accidentul) iar eu urma sa plec in armata, dar Dumnezeu a avut alte planuri cu noi. Din momentul in care am renuntat la operatie, am fost taiat de la portie din ordinul „macelarului” care devenise de cateva zile sef de sectie si putea face tot ceea ce-i trecea prin cap, astfel ca nu mai primeam nici medicamente, nici hrana si mi s-a spus in fata sa eliberez patul in cel mai scurt timp pentru ca spitalul nu are datoria de a ne tine acolo degeaba si daca stiam ca nu ma operez trebuia sa parasesc spitalul dupa sapte zile ca atat tine o internare. Oricum cumparam cea mai mare parte a medicamentelor caci nu se gaseau in farmacia spitalului, dar nu avea cine sa-mi faca injectiile, am avut noroc ca asistentele nu au prea luat in seama ordinele doctorului si au continuat sa-mi faca medicatia necesara. Aceasta situatie a durat aproape sapte zile, pentru ca in ziua de 27 octombrie 1993 am iesit din spital si cu masina personala a unui frate, care ne-a fost mereu aproape si care ii aducea pe mama, tata si bunica la spital, am plecat acasa, spitalul nu a vrut sa ne puna la dispozitie o salvare pentru transport.
Inainte de a trece mai departe, o sa va spun o intamplare in urma careia eu i-am spus acelui doctor „macelarul” si mi-am mai amintit ca am fost intr-o noapte foarte aproape de moarte, am fost in precoma.
A venit intr-o zi la spital un tanar care avea o problema la cap, in urma unei incaierari cineva i-a implantat in cap varful de fier al unei umbrele. A venit la spital, a fost consultat, pansat si trimis acasa spunandu-i-se ca nu are nimic grav. El a avut oarecum noroc pentru ca avea niste rude in Iasi la care a ramas in acea noapte. In timpul noptii a inceput sa aiba mari dureri de cap si au sunat dupa salvare, a fost adus din nou la spital si pus sub observatie severa urmand ca a doua zi sa intre de urgenta in operatie. A avut insa nenorocul sa fie operat de doctorul asta si, in urma neglijentei si a operatiei facute aiurea, tanarul respectiv a iesit din operatie paralizat pe partea dreapta. Bineinteles ca doctorul respectiv nu a recunoscut nimic si a mers mai departe ca si cum nu se intamplase nimic, insa pe holurile spitalului circula zvonul ca din neatentie, in timpul operatiei, destul de simple dealtfel, el ar fi atins niste nervi pe creier care i-au adus acelui tanar paralizia... Intri in spital pentru o durere de cap si iesi jumatate de om, ochiul nu-l mai putea tine deschis, gura i se lasase intr-o parte si vorbea foarte greu, mana nu o putea folosi deloc iar piciorul il tragea dupa el, acestui doctor i se pusese pata sa ne opereze si pe noi, pe bani...
Cealalta intamplare a avut loc in una din noptile in care insotitoarea mea era bunica... Imi amintesc si acum ca am visat ceva ciudat; se facea ca eram in padure si incarcam impreuna cu niste cunoscuti lemne in caruta, lemnele erau foarte grele si rotunde pentru ca urmau sa se foloseasca in constructii. Cand era gata sa terminam de incarcat, catia butuci au cazut din caruta pe pieptul meu si imi oprisera respiratia iar eu am strigat ca nu vreau sa mor. Se pare ca strigasem prin somn destul de tare pentru ca i-am alertat pe toti cei din salon, bunica a fugit dupa asistenta de garda care a venit in fuga mare si m-a luat la palme, m-au udat cu apa pana ce, intr-un tarziu, mi-am revenit. Se pare ca am avut un stop cardio-respirator si am intrat in precoma, daca nu era interventia promta a asistentei si daca nu-mi puneau urgent perfuzia cu Manitol pentru usurarea respiratiei, acum nu ar mai fi avut cine sa va povesteasca toate acestea. Am auzit si vazut multe grozavii in acel spital unde mizeria domnea peste tot iar roiurile de tantari erau ca la ei acasa, se infundau toaletele destul de des iar apa din ele cu tot ceea ce mai plutea pe acolo iesea din baie si ajungea pe holuri pana la usile sau chiar in saloanele mai apropiate; acolo se aduceau accindentatii grav astfel ca am avut ocazia sa ma ingrozesc atunci cand a fost adusa in salonul nostru o femeie pe al carei chip nu se mai puteau recunoaste nasul, ochii sau gura si care cerea apa, dar pe unde sa i-o dai? Erau internati nebuni iar de frica lor trebuia sa se puna paturi in usa noaptea ca sa nu intre peste tine. Erau multe, dar am scapat de ele si am venit acasa unde era curat, liniste si unde mancarea era extraordinara...

Un strop in marea vietii 6...

A doua zi am fost mutat impreuna cu femeia aceea cu probleme multe si grave, despre care am spus mai sus, intr-un salon cu trei paturi, acolo am gasit un copil care avea o gaura in cap cat un pumn, iesise plimbare cu bunicul sau cu caruta si in timp ce bunicul facea ceva, el a luat haturile in mana, a pornit caii, a cazut din caruta si piciorul i-a ramas agatat de haturi si astfel a fost tarait pe strada pe o distanta destul de lunga. In ciuda celor intamplate si in ciuda faptului ca nici macar nu putea tine capul sus, totusi in timpul cat am stat eu in spital el isi revenise extraordinar de bine, spre sfarsit alerga pe coridoare si a fost externat in conditii foarte bune.In prima sau in a doua noapte dupa ce am fost mutat in celalalt salon, femeia care a fost si ea mutata o data cu mine a murit in patul vecin, a fost prima si ultima oara in viata mea cand am vazut pe cineva de aproape cum moare, era la nici jumate de metru de mine... Noul salon in care am fost mutat era la parter si avea doar trei paturi... Atat in noaptea pe care a petrecut-o cu mine la reanimare cat si in urmatoarele nopti dupa ce m-au mutat, pentru mama a fost enorm de greu, din cauza acceselor mele de febra si dureri de brate, mama trebuia sa stea treaza cea mai mare perioada din noapte, iar cand incerca totusi sa se odihneasca, statea pe scaun langa mine punandu-si capul pe pat, asa a petrecut destule nopti. Dupa cateva zile a fost mutat si Emil, vecinul meu de pat din reanimare, in acelasi salon cu mine astfel ca eram din nou impreuna iar Dumnezeu lucra mai departe. S-a vorbit mult despre Dumnezeu, despre planul Sau, despre ceea ce s-a intamplat; nimeni nu avea ca raspuns la intrebarea "De ce s-a intamplat asa?" decat ca asta a fost voia lui Dumnezeu; eu intelegeam destul de putin acest raspuns, insa mama intelegea mai bine. Au mai trecut cateva zile, apoi copilul lovit la cap a fost mutat din salonul nostru in alt salon mai mare si datorita interventiilor si cadourilor pe care cei din familia lui Emil le-au facut la toti, de la infirmiere si pana la doctori, al treilea pat din salon nu a mai fost ocupat astfel ca mama si tanti Nuta sa se poata odihni pe rand atunci cand aveau ocazia ca sa le fie cat de cat mai usor... Dumnezeu lucra intr-un chip ciudat as putea spune, se vorbea despre Dumnezeu, se citea din Biblie, ascultam cantari la casetofon si toate aceste lucruri ma intareau mai mult pe mine decat pe Emil, ma faceau sa fiu calm, vesel, sa gandesc rational si de foarte multe ori eu eram cel care intretineam atmosfera in acel salon, eu eram cel care ii faceam pe toti sa zambeasca sau sa rada si astfel reuseam sa trecem zi dupa zi prin aceasta incercare, as putea spune, fara sa ma laud, ca eu eram cel care le ridicam moralul lui Emil si mamei lui in loc sa mi-l ridice ei mie...Veneau multi in vizita, mai ales la Emil, dar indiferent cine venea si la cine veneau, nu era ocolit niciunul dintre noi, grupuri de tineri sau persoane mai in varsta, veneau si cantau, se rugau si plecau, dar toate acestea aveau un efect puternic asupra mea si astfel ca, intr-o noapte cand nu puteam dormi si eram calm, mi-am amintit ceea ce trebuia de fapt sa stiu de la inceput, mi-am amintit de acea seara de rugaciune la care am participat, de ceea ce imi spusese Dumnezeu in acea lucrare si, desi nu am inteles foarte multe, totusi incepusera sa mi se deschida ochii, acum "asa a vrut Dumnezeu" incepea sa capete un sens si pentru mine. Nu am vrut sa accept, insa, pe deplin acest lucru pana ce, intr-o zi cand tata a venit pe la spital in vizita, m-a intrebat daca imi amintesc de acea seara de rugaciune si de lucrare. Din acel moment mi-am dat seama ca s-a intamplat ceva mult mai mare si mai important decat puterea mea de intelegere, atat tata cat si mama au incercat sa-mi explice cum sta treaba cu Dumnezeu, cu intoarcerea, cu pocainta, cu voia lui Dumnezeu si cu tot ceea ce priveste acest lucru, nu am inteles totul de la inceput, dar de-a lungul timpului am inceput sa invat tot mai multe, sa vad tot mai clar mana lui Dumnezeu la lucru in viata mea si sa inteleg tot mai mult ca planul lui Dumnezeu urmarea intoarcerea mea la El pentru ca sufletul meu sa fie mantuit, am inteles ca sufletul e mai important decat trupul si ca Dumnezeu vrea ca toti oamenii sa se intoarca la El, sa fie mantuiti pentru ca vesnicia care urmeaza sa o poata petrece impreuna cu El... Dupa lungi discutii cu doctorii din spital, s-a ajuns concluzia ca trebuie amanata operatia mea, iar unii doctori, in frunte cu un profersor-doctor care se ocupa cu astfel de cazuri, spuneau ca ar fi mai bine daca nu m-as opera deloc, insa, pana sa luam noi decizia finala m-au amanat oricum de mai multe ori pentru ca nu erau siguri ca voi supravietui, astfel ca mai intai mi-au dat doar trei zile de viata, apoi o saptamana, apoi trei saptamani, dar cand a trecut si acest timp, tot nu m-au putut opera pentru ca s-au ivit alte complicatii, aveam tromboflebita la piciorul stang [adica se formasera cheaguri de sange pe vene, sangele nu putea circula cum trebuie iar piciorul mi se umflase foarte tare], aveam escara infectata si foarte adanca, infectie in urina si febra nu scadea sub 38 de grade din cauza tuturor acestor probleme si exista riscul foarte mare sa-mi dau duhul in timpul operatiei, astfel ca m-au tot amanat pana ce doctorul care ma internase ne-a zis, in urma ultimelor radiografii, ca nu ar mai trebui operatie deloc, pentru ca in zona inelelor fracturate se incepuse a prinde os moale si in cazul unei operatii acolo trebuia rupt din nou, asa ca, si conform unor lucrari pe care le avuse tata de la Dumnezeu, am renuntat la operatie...

Un strop in marea vietii 5...

Cand am ajuns la spital in Iasi, mi-au facut internarea si am fost dus de urgenta in salonul de reanimare unde am ramas singur pentru ca nu au lasat pe nimeni sa vina sa stea cu mine. Incepand din acel moment, chiar daca nu mi-am dat seama de asta atunci, am inceput sa simt mana lui Dumnezeu care ma ocrotea si calauzirea Lui in toate lucrurile care aveau sa urmeze pentru implinirea planului Sau pe care il are cu mine...
Am fost dus in salonul de reanimare pentru ca accidentul era foarte grav, am aflat mai tarziu ca multi doctori sustin ipoteza conform careia persoanele cu fractura de coloana in zona cervicala au destul de putine sanse de supravietuire. In salonul respectiv erau sapte paturi normale si un pat pentru copii, eu nimerisem pe primul pat pe partea stanga, cum intrai in salon, in dreapta mea era frigiderul iar in stanga mea era un tanar [cel care urma sa devina cel mai bun prieten al meu de suferinta] care se accidentase ca si mine, adica tot sarind in apa, tot fractura de coloana in zona cervicala doar ca incidentul se intamplase cu cinci zile inaintea mea. Doctorul care ma vazuse prima data, pe malul paraului, pusese diagnosticul de „Tetraplegie flasca cu fractura de coloana vertebrala”, doctorii de la Radauti au adaugat „in zona cervicala la inelele C5-C6” iar doctorii de la Iasi au confirmat acest diagnostic in urma razelor si analizelor. Dumnezeu isi incepuse lucrarea Lui pentru intoarcere a mea pentru ca acel tanar langa care nimerisem era din familie de crestini penticostali astfel ca am inceput sa simt dragostea lor, purtarea de grija si ceea ce era mai important, faceau totul cu zambetul pe buze chiar daca uneori se observa ca zambetul le este obosit, aveau totusi o bucurie launtrica care ii tinea in nadejde si speranta. Asa cum am spus, doctorii nu au vrut sa o primeasca pe mama si sa o lase sa fie insotitoarea mea atunci cand m-au internat, asa ca, atunci cand aveam nevoie de ajutor si aveam nevoie destul de mult, ma ajuta mama acestui tanar, pe el il cheama Emil iar mama lui se numeste Lenuta insa toti o strigau Nuta. Emil avea de fapt doua insotitoare pentru ca o sora din Biserica de unde faceau parte se oferise sa o ajute pe tanti Nuta, astfel ca faceau de garda o noapte una, o noapte cealalta, iar el si implicit eu din acel moment nu eram aproape niciodata singuri. Din cauza ca nu simteam nimic mi s-a pus sonda iar in mana aveam mereu perfuzie, ceea ce nu era placut deloc pentru ca de la atatea schimbari de ace ma dureau graznic mainile si imi trebuiau puse comprese reci, lucru de care se ocupa tanti Nuta sau inlocuitoarea ei [nu a stat foarrte mult si nu i-am retinut numele], am inceput sa fac febra [cel mai des 39-40 grade] si mi-era foarte cald asa ca aveam nevoie si de comprese pe frunte, asa ca va inchipuiti cat de greu imi era tot sa-i cer ba una ba alta la tanti Nuta asa ca de cele mai multe ori incercam sa rezist asa cum pot ca sa nu o deranjez. Am fost internat vinerea si am fost singur pana luni cand a venit mama si a ramas cu mine. Noptile erau lungi si grele pentru ca eram mereu agitat din cauza durerilor de maini si a febrei, dar cel mai greu mi-a fost in ziua de duminica, atunci cand toti cei din salon, chiar si cei aflati in coma, au primit vizite dar la mine nu a reusit sa ajunga nimeni; nu am fost lasat complet pe dinafara pentru ca cei din familia lui Emil care l-au vizitat au stat de vorba si cu mine si am primit si eu banane, o felie de pepene si ceea ce au mai adus. Nu v-am facut cunostinta cu cei din salon pentru ca, in cele cateva zile cat am stat, s-au schimbat proprietarii paturilor insa tot am vazut cativa. Desi nu aveam voie sa misc capul sau pozitia trupului, totusi am rugat-o pe tanti nuta sa ridice putin cate putin partea superioara a patului astfel incat vedeam destul de multe din cate sa aflau pe langa mine. Astfel ca i-am vazut si pe ceilalti „colegi” de salon; cum am spus, patul meu era primul pe partea stanga, apoi urma Emil, apoi era un tanar in coma care cazuse exact in cap de pe o schela de la inaltimea de 3 metri si care nu si-a mai revenit, apoi urma patul pentru copil in care a stat mai intai un copil care nu stiu ce avea dar care nu a rezistat, apoi au pus o femeie in varsta mica si foarte slaba, nu era in coma dar nu acea putere nici macar sa vorbeasca; de partea cealalta a salonului pe patul din dreptul meu au stat trei persoane in patru zile, toti cu operatii la cap, doi au murit iar pe al treilea l-am lasat in coma, apoi urmau alte doua paturi care si-au schimbat proprietarii cate o data, cei de dinainte fiind mutati in alte saloane, iar pe ultimul pat era o femeie care cazuse din caruta plina de porumb si avea ficatul si splina distruse, o mana si un picior fracturat si fractura de coloana, bineinteles ca nici ea nu a rezistat prea mult si a murit langa mine dupa ce am fost mutati amandoi in alt salon. Ceea ce mi-a ramas intiparit in minte era frecventa deceselor, patru morti in patru zile numai din salonul nostru cat am stat eu la reanimare si mirosul de carne putreda din cauza escariilor pe care le faceau cei care stateau de mai mult timp in pat. A venit in sfarsit si ziua de luni si am primit si eu vizite, au venit mama, tata si inca doua familii prietene care ne-au fost mereu aproape; de atunci mama a ramas cu mine ca insotitoare, numai ca nu stat ea mereu pentru ca facea schimb cu bunica, mama statea cu mine doua saptamani, apoi bunica o saptamana si tot asa, se schimbau una pe cealalta.

Un strop in marea vietii 4...

Am ramas in apa fara sa mai pot misca; am incercat sa ma ridic si cand am vazut ca nu pot sa misc picioarele sau mainile m-am gandit asa „am dat cu capul de stanca si din cauza loviturii cred ca am ametit, de aceea nu ma pot misca, daca mai stau un pic o sa-mi revin si o sa pot iesi din apa sa vad ce s-a intamplat”. Din pacate, timpul trecea si eu tot nu puteam misca, am simtit incet-incet cum raman fara aer, dar chiar si asa, tot nu m-am panicat, eram mai calm ca niciodata; am inceput sa dau drumul la aerul pe care il aveam in piept si cand am vazut ca se ingroasa gluma am riscat, mi-am zis ca nu mai e nimic de facut asa ca am luat o gura de apa. Ceea ce s-a intamplat este foarte greu de crezut si explicat, dar in momentul in care am luat acea gura de apa, dupa ce am dat apa inapoi afara, am simtit ca si cum as fi luat o gura mare de aer asa ca rezistam fara probleme inca un anumit timp. Cei de pe mal, desi erau destul de multi [si erau numai baieti, nu era nici o fata pe-acolo asa ca nu am putut sa fiu acuzat ca as fi vrut sa ma dau mare si important] nu s-au ingrijorat ca eu nu mai ieseam de sub apa pentru ca acesta era obiceiul meu, dupa ce saream, mai stateam un pic pe sub apa, dar au inceput sa se ingrijoreze cand i-a atentionat un alt baiat care tocmai ajunse pe mal si care m-a vazut de la o departare destul de mare in momentul in care am sarit. Fratele meu era si el in apa, asa ca i-au spus sa vada ce este cu mine. Eu luasem acea gura de apa si rezistam bine, cand am simtit insa din nou ca nu am aer si ma gandeam sa mai incerc inca o data sa iau o gura de apa, am simtit cum cineva ma ia de par si ma ridica cu capul deasupra apei si am zis cat de repede am putut „scoate-ma la mal ca nu pot sa misc mainile si nici picioarele”. Apoi totul s-a desfasurat intr-un ritm foarte alert... Mai intai frate-miu le-a spus ce am zis, pe mal erau cativa studenti asa ca si-au dat seama ca este ceva grav si i-au strigat sa nu ma bruscheze, sa ma scoata incet la mal si sa nu ma loveasca. Frate-miu si baiatul cu care venisem eu, m-au luat de maini si m-au tras la cel mai apropiat mal, cel de la padure, apoi a luat o bicicleta sa mearga sa cheme de urgenta doctorul. Am aflat mai tarziu ca in drum spre dispensar el a trecut si pe acasa si l-a anuntat pe tata care venise de la servici, mama a fost anuntata de feneile impreuna cu care spalam covoare. In acest timp, cei care erau cu mine ma puneau sa incerc sa misc mainile si piciorele iar eu ma straduiam din toate puterile dar nu reuseam decat sa misc mainile foarte putin. Am fost lasat acolo nemiscat pana a venit doctorul care anuntase si salvarea inainte de a se porni spre mine, cand m-a vazut si a aflat ce se intamplase si-a dat seama cat de grava e problema asa ca a inceput pregatirile pentru transportarea mea pana la drum unde urma sa ajunga salvarea. A trebuit sa se faca de urgenta o targa de scanduri pentru acest lucru, asa ca, cel care statea cel mai aproape a plecat acasa sa vina cat ma repede cu targa [si acesta nu era altul decat cel de care ma ferisem sa nu-l lovesc atunci cand am sarit in apa], apoi i-a pus pe toti sa ma ia pe brate si sa ma treaca apa fara sa ma bruscheze si sa-mi tina capul cat mai nemiscat. M-au trecut apa, a venit targa, m-au pus pe targa, doctorul m-a controlat daca nu am probleme si la cap pentru ca a vazut un pic de sange, dar nu era nimic grav pentru ca aveam doar o foarte mica zgarietura, apoi m-au transportat cu targa langa drumul de acces. Acolo au venit mama si tata dar nu i-am vazut ingrijorandu-se, cel putin nu s-au arata fata de mine ingrijorarea, ceea ce m-a facut sa fiu in continuare calm si sa glumesc cu cei care vorbeau cu mine, imi amintesc ca la un baiat ii cerusem ochelarii ca sa nu-mi mai vina soarele in ochi. Apoi a venit salvarea si impreuna cu mama si tata directia spitalul din Radauti. Acolo, o tampenie generala, habar nu aveau cu sa se poarte cu mine si ce sa-mi faca asa ca au incercat sa ma puna pe un scaun sa-mi faca raza, dar cine putea sta pe scaun daca eu cadeam ca un fular la pamant ca nu-mi puteam incorda nici un muschi. Pana la urma mi-au facut raza doar in pozitia culcat ca nu aveau ce face, m-au internat si m-au dus intr-un salon unde trebuia sa stau pana a doua zi cand eram programat sa fiu trimis la spital la Iasi. In acea noapte, tata a ramas cu mine in spital iar mama a plecat acasa ca sa se poata pregati pentru plecarea mea la Iasi. A fost o noapte foarte grea, asistentele si infermierele ma controlau din jumatate in jumatate de ora sa vada daca nu cumva am murit [asta am aflat-o tot mai tarziu] pe mine ma durea capul ca trebuia sa stau pe scandura si il puneam pe tata sa-mi puna mana sub cap si, desi nu avea voie pentru ca nu aveam voie sa misc capul, totusi mi-o punea. In acea noapte tatal meu a albit la par si s-a imbolnavit de diabet iar acum are probleme destul de mari, desi nu mi-a zis si nu mi-a reprosat niciodata nimic, eu ma acuz personal pentru suferintele pe care i le-am adus si lui si mamei mele. A doua zi dimineata am pornit spre spitalul din Iasi, cred ca asistentele au rasuflat usurate cand au vazut ca pot scapa de mine.

Un strop in marea vietii 3...

Imi amintesc de acea zi de parca s-ar fi intamplat ieri, toate amintirile legate de ea imi sunt inca proaspete in memorie si imi amintesc destul de clar chiar si ce gandeam in acele momente. Mi se intampla uneori, cand nu pot dormi noaptea, sa retraiesc acele momente, insa fara a ma panica, fara sa-mi fie frica si fara sa regret ceva...
Era o zi normala de august, urma ca in acea seara mai multi tineri sa mergem la Sucevita, o localitate din apropiere, pentru ca a doua zi era mare sarbatoare in acea localitate, era hramul Manastirii din Sucevita, dar chiar si asa, nimic nu ma facea sa fiu agitat si imi vedeam de lucrurile pe care le programasem sa le fac in acea zi. In fiecare vara la noi se face curatenie generala, iar cand spun la noi, nu ma refer doar la mine acasa ci in general, asa ca unul din planurile pe care mi le facusem pentru acea zi era sa termin de spalat covoarele la parau. Poate se intreaba cineva ce legatura as avea eu cu spalatul covoarelor si curetenia, noi suntem doar doi copii la parintii, amandoi suntem baieti si eu sunt cel mai mare, parintii fiind la servici eu eram cel care era si baiat si fata in casa asa ca ma ocupam cu curatenia de vara si, in plus, imi placea sa fac acest lucru, chiar imi mergea vorba de-a lungul paraului, unde se spalau vara de vara covoarele din aproape intreg satul, ca eram cel mai bun la acest lucru si ca, covoarele mele, sunt cele mai curate [nu stiu cat adevar era in aceasta afirmatie, dar pot sa spun ca ma facea sa fiu mandru de ceea ce faceam si ma impulsiona sa fac totul si mai bine; adevarul era ca femeile erau intr-o oarecare competitie si se tot tragea cu ochiul ce foloseste celalalt la spalat, cum ies covoarele, etc]... Deci, m-am trezit dimineata si am inceput sa-mi pregatesc tot ceea ce era nevoie pentru a-mi indeplini cat mai bine slujba din acea zi, mi-am pregatit covoarele care mai ramasesera de spalat, dero, sapun, peria de covoare si in jurul orei 10 m-am pornit spre parau, prea de dimineata nu e bine pentru ca apa este inca destul de rece si poti raci destul de usor din cauza curentului care este de-a lungul apei chiar daca afara este cald si nu se simte. Cand am iesit pe poarta m-am intalnit cu postasul care imi aduse somajul, asa ca m-am intors dupa buletin si apoi ca sa duc banii in casa, apoi, cand am vrut sa pornesc, m-a strigat o fata si m-a rugat sa-i aduc o caseta de muzica, asa ca m-am intors din nou acasa si am adus si caseta, pana la urma am ajuns la parau si m-am apucat de treaba. In jurul orei 13 mama, care lucra in apropiere si in timpul pauzei de pranz mergea intotdeauna acasa [avea pauza o ora] mi-a adus mancare, asa cum facea de obicei, iar eu mi-am continuat treaba. Nu eram foarte multi la spalat in acea zi, cel putin nu in acel loc unde spalam eu, dar aveam cu cine sta de vorba in perioadele de pauza. In spatele meu era o mama cu baiatul ei si intr-o astfel de pauza, in timp ce vorbeam vrute si nevrute, ne-a venit ideea sa mergem sa facem o baie sa ne racorim, de parca noi nu stateam toata ziua in apa si daca vroiam racoreala era suficient sa ne intindem pe spate, dar vroiam sa ne si balacim un pic. Locul unde ne intalneam cu totii pentru a face baie nu era departe de noi, la vreo 50 metri si ii vedeam pe cei care erau acolo cum sar in apa. In acel loc apa era destul de adanca pentru a face asa ceva [cand spun adanca, nu ma refer ca ar avea nu stiu cati metri, ci era adanca in raport cu apa care curgea pe parau, nu pot spune exact, dar in locul unde saream nu cred ca depasea 1.70 metri adancime, dar era destul] iar pe malul dinspre padure era [si este si acum] o stanca foarte mare de pe care saream in apa, dar trebuia totul facut cu grija pentru ca si in apa era o bucata de stanca destul de mare care, bineinteles, nu se vedea insa noi cunosteam foarte bine acel loc asa ca nu au fost niciodata probleme, nici inainte de a mi se intampla mie si nici dupa ce mi s-a intamplat, pentru ca copiii au continuat sa sara de pe stanca. Asadar, am hotarat eu cu baiatul acela sa mergem si noi la o baie si ne-am pornit prin padure cu gandul sa ajungem pe stanca si sa sarim direct in apa. Zis si facut, am mers si am ajuns pe stanca iar primul a sarit acel baiat si a sarit acolo unde trebuia, eu, ca sa nu astept pana iese el din apa si ca sa nu-l cumva sa-l lovesc, am incercat sa sar in alta directie. In gandul meu, imi facusem planul ca sa-mi iau avant mai mare si in saritura sa depasesc bucata de stanca din apa, dar nu am executat prea bine planul pe care mi-l facusem pentru ca, in loc sa sar cat mai in lung si sa depasesc in saritura stanca din apa, am sarit in inaltime asa ca am intrat in apa cu o viteza mai mare de la elan si exact pe directia stancii. Am avut mainile intinse in fata pentru protectie, dar stanca fiind ascutita ca piramida si alunecoasa din cauza apei, mainile mi-au alunecat destul de usor de-a lungul ei si am venit cu capul de stanca. Din cauza impactului puternic, capul mi s-a dat pe spate, spatele s-a flexat, picioarele mi-au ajuns cred ca in ceafa si atunci cred ca mi s-a fracturat coloana. Acum, exista multi de "daca", daca nu mergeam la baie, daca imi reuseau elanul si saritura, daca saream unde trebuie si il loveam pe celalalt, daca stanca era plata si ma opream in maini, daca, daca si iar daca, dar asa a fost sa fie, acesta a fost "acul pentru cojocul meu" pe care l-a gasit Dumnezeu in acel moment...

Un strop in marea vietii 2...

Dupa ce s-a intors si mama la Dumnezeu, au inceput sa vina frati pe la noi si se discuta mult din Biblie, diferite aspecte ale celor scrise sau traite de cei care veneau. Imi placea foarte mult sa iau parte la aceste discutii, astfel ca am inceput sa inteleg tot mai multe despre Dumnezeu, incepea incet-incet sa mi se deschida ochii si sa privesc altfel religia si credinta, am inceput sa citesc in Biblie ca sa vad daca este chiar asa cum spun ei [imi amintesc ca aveam o Biblie cu coperti negre fara nimic pe ea si cu niste foi asa de subtiri ca aveai impresia ca se vor rupe la cea mai mica atingere], am inceput sa inteleg ce inseamna rugaciunea si am inceput sa ma rog altfel, chiar daca spuneam "Tatal nostru" am inceput sa privesc dincolo de cuvinte, la adevaratul sens a ceea ce reprezinta aceste cuvinte, am inceput sa inteleg ca icoanele, sau mataniile sau facutul crucii nu te ajuta de fapt cu nimic, ci ceea ce conteaza cu adevarat este credinta si sinceritatea pe care le ai in inima in momentul cand "stai de vorba cu Dumnezeu"... Ca a venit vorba de icoane, am sa fac o paranteza si am sa povestesc o intamplare. Nu prea eram eu obisnuit cu discotecile, asa ca, din cauza ca ma infierbantam tare si nu beam apa la timp, lunea, dupa discoteca, imi ieseau la gura niste bube care treceau insa destul de repede, dar o data nu au mai vrut sa treaca...Probabil am fost si racit, am avut si febra si infierbantat de la discoteca, nu am baut apa asa ca mi-au iesit bubele alea...Ma asteptam sa treaca, am stat eu ascuns cateva zile ca mi-era rusine sa ies asa, dar nici gand sa treaca, se apropia iar duminica sa merg la discoteca, dar bubele mele nici gand sa treaca, asa ca am luat o hotarare de urgenta, am zis ca numai Dumnezeu poate face ceva in aceasta privinta, asa ca m-am hotarat sa merg la slujba la Biserica si sa pup toate icoanele care se pot pupa si poate asa se vor trece... Zis si facut, nu mai stiu exact cand a fost slujba, ca sambata, ca duminica, cert este ca m-am dus la Biserica mai devreme ca sa nu ma vada nimeni cu bubele alea si am inceput sa pup toate icoanele pe care le-am intalnit, pe unele de mai multe ori chiar, am stat apoi la slujba fara sa inteleg nimic si am venit acasa mahnit ca nu mi se trecusera bubele, dar, surpriza, duminica seara cand trebuia sa merg la discoteca, nu mai aveam nimic la gura, imi disparusera... Mai tarziu am inteles ca nu icoanele si nici pupatul lor nu m-a vindecat ci credinta in Dumnezeu ca facand ceva pentru El, El ma va vindeca...Gata paranteza, sa ne intoarcem de unde am ramas... Asadar, am invatat multe lucruri noi despre Dumnezeu, despre credinta in El si despre cum lucreaza El... Cu timpul, a inceput sa se faca seara de rugaciune la mine acasa si veneau multi frati si surori, tineri cu care eram prieten, pentru ca aveam multi prieteni si printre "pocaiti" si toti ma chemau sa merg si eu la rugaciune macar o singura data, ca sa vad si eu cum e, insa de fiecare data gaseam altceva de facut, gaseam motive sa plec de acasa atunci cand era rugaciune, insa intr-o seara au venit niste tineri mai repede si m-au prins si atat au staruit de mine pana ce nu am mai putut amana si am accepta ca in acea seara sa merg si eu la rugaciune. Au venit multi frati si surori si in acea seara, au venit si cativa lucratori, noi am intrat mai repede in camera ca sa ne gaseasca toti acolo si sa nu deranjam. Au cantat, s-au rugat si m-am rugat si eu cum stiam mai bine si in timpul unei rugaciuni, Dumnezeu mi-a vorbit si mie printr-un prooroc, nu retin toata lucrarea, ceea ce-mi aduc aminte era cam asa "Tanarule, daca nu te intorci la Mine din calea ta, am Eu ac si de cojocul tau..." Eu m-am suparat si dupa rugaciune, cand ceilalti tineri au mai ramas sa-mi afle parerea, le-am zis ca nu ma mai prind a doua oara, de ce, din cati erau acolo, ei s-au luat doar de mine, nu ma puteau lasa in pace? Nu m-am mai dus a doua oara, desi tinerii, mama, tata si alti frati au mai staruit de mine sa merg la rugaciune sau la Biserica, am tot amanat si nu am mai mers... Cu timpul, de fapt, destul de repede, am uitat acea seara si ceea ce-mi vorbise Dumnezeu si mi-am vazut in continuare de viata mea, pana cand a hotarat Dumnezeu ca imi daduse destul timp de intoarcere si a sosit ziua de 5 august 1993...
Ziua aceea a fost o zi normala, nimic nu prevestea ceea ce urma sa se intample, nimic nu prevestea ca Dumnezeu va iesi in calea mea si va spune "destul"...

Un strop in marea vietii 1...

Va amintiti probabil ca, mai demult exista o revista "Povestea mea" si avea multa cautare, desi cred ca de cele mai multe ori era plina de fantezie si fictiune... Oricum, eu voi incerca sa va spun o poveste, dar aceasta poveste va fi o poveste adevarata, o poveste despre viata, o poveste traita, o poveste fara fantezie si lipsita de fictiune, este povestea vietii mele pe care eu consider ca merita sa fie citita...
Poate ca multi dintre voi stiu cate ceva despre mine din cele ce am mai scris pe internet sau din povestile spuse de mine sau de altii, totusi am sa incerc sa spun aici lucruri care se cunosc si lucruri pe care nu le-ati mai auzit, lucruri frumoase si lucruri mai putin frumoase dar care luate impreuna formeaza viata mea, asupra unora voi starui mai mult sau mai putin, in functie de importanta lor din punctul meu de vedere...
M-am nascut si am trait toata viata mea de pana acum intr-o localitate superba din judetul Suceava si anume in localitatea Putna... Este o localitate ratacita in inima muntilor, inconjurata din toate partile de munti impaduriti si nu exista decat o singura trecere pe unde se intra si se iese din aceasta localitate. Privita de sus, aceasta localitate seamana cu un lighean in care sunt asezate mai multe jucarii, care sunt casele, ingramadite de-a lungul celor cateva stradute si ulicioare care urmeaza cursul paraiaselor. Daca Stefan cel Mare nu s-ar fi ratacit pe aceste meleaguri, daca nu ar fi construit aceasta manastire si daca nu ar fi ales aceasta manastire locul unde sa fie ingropat, nu cred ca ar mai fi existat aceasta localitate, sau, daca totusi ar fi fost infiintata, nu cred ca cineva si-ar fi batut capul sa faca un drum asfaltat sau o cale ferata care sa lege aceasta mica localitate de restul lumii...
Asa cum spuneam, aici m-am nascut si aici am trait toti cei 35 de ani de viata. Aici am facut si gradinita si scoala generala de care ma despart doar gardul, liceul l-am facut in localitati din apropiere asa ca am facut naveta cu trenul sau pe jos, cel mai mult timp am fost plecat doar perioada in care am stat in spital [2 luni si 22 de zile]. Am facut liceul in doua parti, clasele a noua si a zecea le-am facut la Radauti la liceul Eudoxiu Hurmuzachi, unul din cele mai bune licee din tara la acel moment, apoi a unsprezecea si a douasprezecea la liceul Agroindustrial Vicov de Sus acolo unde am si luat bacalaureatul. Faceam naveta la Radauti cu trenul de 5 dimineata, ajungeam la ora 6 in Radauti, faceam o tura prin centru [atunci cand era mai cald] si ajungeam la liceu pe la ora 6.30 - 7 ma puneam in banca si dormeam mai departe pana la ora 8 cand incepeau orele, sau chiar mai mult, depinde cu ce ore incepeam ziua. Acasa ma intorceam tot cu trenul, insa depindea de ce ora terminam scoala, daca termina la ora 13 sau daca fugeam de la ultima ora ajungeam acasa pe la 15,30, iar daca ma decideam sa stau pana la ora 14, ajungeam acasa la ora 17,30 frant de oboseala, daca era iarna, noaptea plecam de acasa, noaptea ma intorceam asa ca schimbam doar caietele pentru ziua urmatoare si la somn...daca invatam? Foarte putin sau deloc insa am fost binecuvantat cu o minte ascutita si prindeam totul de la ora, cand se preda, mi-era de-ajuns sa arunc ochii o singura data asupra lectiei si luam note bune oricand asa ca nu am avut probleme si m-am mentinut mereu printre primii din clasa. Mi se intampla uneori cand faceam naveta la Radauti, sa nu ma trezesc bine asa ca adormit ma imbracam, adormit mergeam pana la gara, dormeam pe tren, adormit ajungeam la liceu, mai dormeam si pe acolo si ma trezeam complet pe la 10 sau 11... Cand faceam naveta la Vicov, dimineata mergeam cu acelasi tren, treceam apoi o punte de 900 de metri si ajungeam mai repede la liceu unde prindeam mai mult timp de somn... In aceasta perioada, am prins si grevele CFR, asa ca mergeam la liceu sau veneam acasa pe jos daca nu prindeam ocazii, era o distanta de vreo 10 km...
Am avut o copilarie si o adolescenta cat se poate de normale in acele perioade, nu am avut toate la dipozitie, dar nici nu am dus lipsa de cele necesare...
Dupa revolutie, tatal meu si fratele meu mai mic s-au intors la Dumnezeu... Tata a facut parte din familie de crestini, dar a plecat in lume, insa Dumnezeu nu l-a uitat si l-a tot chemat pana cand s-a intors din nou la El. Tata si fratele meu mergeau la Biserica Penticostala, mama mergea la Biserica Ortodoxa, insa nu existau certuri din aceasta cauza, iar eu, eu nu mergeam nicaieri... Tata ne-a tot indemnat pe mama si pe mine sa mergem cu el, mama s-a intors si ea la Dumnezeu in 1991, dupa ce luase tata botezul, dar eu nu, eu aveam timp si amanam mereu... Imi placea sa ma distrez, sa merg la discoteca sau prin localuri... Chiar si asa, nu eram un betiv pentru ca nu ma imbatam, cred ca mi s-a intamplat de 2 ori in 3 ani. De ce in 3 ani? Pai eu am iesit in lume, ca sa zic asa, abia pe la 16 ani, adica dupa revolutie, inainte de revolutie nu aveam aceasta sansa, nici nu pomeneam de discoteca sau de iesit seara, erau profesori pe strada sau 'militieni" care te trimiteau de urgenta acasa dupa lasarea intunericului, asa ca singurele distractii erau jocurile de fotbal, ascunsa sau ce se mai putea inventa, cutreierarea padurilor sau pescuitul cu mana cat tinea vara, asa ca va dati seama ce a insemnat libertatea acordata de revolutie pentru tineretul de atunci, chiar si asa am continuat sa traim in acelasi respect si rusine cum am fost crescuti, astea ne-a facut si mai ales m-a facut pe mine sa nu gresesc grav sau sa nu fac prostii mari, asa ca mi-a ramas mereu vorba de 'baiat bun si de incredere", ma intelegeam bine cu toate grupurile sociale, cu fete, cu baieti si chiar cu parintii fetelor, de aceea, nu de putine ori, atunci cand erau petreceri sau discoteci, unii baieti ma rugau sa merg cu ei pentru ca sa le ceara voie parintilor sa lase fata sa vina... da, pe atunci trebuia sa mergi sa iei fata de acasa la discoteca sau la petrecere... Unele fete se ofereau sa-mi plateasca intrarea la discoteca daca mergeam si le luam de acasa, bineinteles ca mergeam sa le iau, numai ca nu-mi plateau intrarea caci eu aveam acces gratuit, dar ma trezeam cu cadouri in timpul discotecii, fie sucuri, fie ciocolate, fie multumiri si recunostinte...Dar, chiar daca beam un pahar si nu o sticla, chiar daca fumam o tigara pe zi si nu un pachet, tot se cheama ca greseam si pacatuiam, mic sau mare, tot pacat se numeste, insa Ii sunt recunoscator lui Dumnezeu ca mi-a purtat de grija si ca nu m-a lasat sa pacatuiesc grav inaintea Lui, chiar daca la 19 ani eram in lume, nu am curvit, nu am furat si nu am bagat pe nimeni in spital, in urma mea nu a ramas nimeni regretand ceva sau plangand...