Pretentii?

Cine ma cunoaste destul de bine isi poate da seama ca nu urmaresc compatimirea... nu am nevoie de priviri pline de mila sau compatimire, niciodata nu mi-a placut "saracutul titi" sau "saracul de tine"... asa cum ati citit, nu am pretentia ca lumea sa ma inteleaga deplin, pentru ca nu se poate, vreau doar sa fiu lasat "sa ma desfasor" atunci cand vin momentele grele, sa ma creada oamenii pe cuvant si sa aiba incredere ca ma doare cu adevarat sufletul... fizic, nu ma deranjeaza multe, dar neputinta fizica da durere sufletului si atunci sufar cu adevarat... inafara de nevoile fizice pe care incerc sa le minimalizez, sunt durerile sufletesti pe care nu le pot ignora caci nu am puterea necesara si atunci izbucnesc, o fac rar si numai atunci cand chiar nu mai pot duce... sa nu poti sa-ti ajuti familia atunci cand e nevoie, sa nu poti sa-ti strangi sotia in brate, sa nu-ti poti mangaia copilul, sa nu-l poti lua in brate atunci cand plange si este bolnav, sa-ti zica "tati vreau in brate la tine" si tu sa-i spui s-o astepte pe mami sa vina de la servici... vedeti, sunt doar cateva din durerile sufletesti pe care le da neputinta fizica... sunt nopti intregi cand plang si ud perna, sunt zile intregi cand nu reusesc sa rad sau sa zambesc, dar trebuie sa o fac pentru ca cei din jurul meu au nevoie de zambetul meu, asa ca trebuie sa-mi ascund starea... singura persoana care isi da seama ce simt e Lili, pentru ca ma cunoaste ca nimeni altul si are bunavointa de a nu ma intreba nimic si o respect si mai mult pentru asta pentru ca stie adevarul ca atunci cand voi putea vorbesc cu ea... in astfel de stari am gasit refugiul in a scrie aici pe blog sau pe facebook ca sa ma pot calma putin... Aici sunt prietenii mei care ma incurajeaza, care incearca sa ma inteleaga, iar cuvintele lor ma ajuta sa ma calmez si sa depasesc momentele grele... pentru altii, poate e deranjant si ma cred un plangacios care cauta compatimire sau mila, altii ma cred cersetor, ciudat sau mai stiu eu cum, dar nu-mi pasa... imi păsa, dar acum nu-mi mai pasă... toti vor uita ceea ce am scris si am avut de spus, dar eu nu voi uita pe cei care mi-au fost alaturi...

Nu am pretentia de la nimeni să fiu pe deplin înţeles

Ceea ce urmează nu este adresat unei anumite persoane, si daca este cineva căruia mi-aş dori sa ma adresez atunci este întreaga lume. Pana acum am spus prea putin din ceea ce simt cu adevărat in interiorul meu; întotdeauna am simţit ca nu exista nimeni pe lumea asta care ma cunoaşte in totalitate; si chiar aşa si este. Dar am descoperit ca in scris pot sa dau frau liber tuturor sentimentelor, emoţiilor si gândurilor pe care nu le pot rosti cu voce tare atunci când mi-aş dori sa o fac; insa nu pot sa ţin totul in mine la nesfârşit; ca orice om, trebuie să-mi descarc din cand in cand emoţiile.Am incercat cate o postare pe facebook, am incercat sa mai scriu pe blog, dar niciodata nu am spus totul, niciodata nu voi avea puterea sa spun totul...
De aceea am decis sa incerc sa scriu mereu cate ceva din ceea ce simt, nu pentru a ma plange de viata mea, nu caut sa castig nimic, ci pentru şansa de a ma descărca in fata lumii, iar in scris mi-e atât de uşor sa fac asta. Poate pentru ca îmi place sa scriu sau poate pentru ca nu trebuie sa stau in fata cuiva cu teama ca ma va judeca, când scriu ma simt liber sa exprim tot ceea ce nu pot spune cu voce tare.
Nu e deloc uşor sa tii totul in tine când ai vrea sa urli in gura mare spunând tot ce ai pe inima, doar ca eu nu am curajul sa fac asta.   Nu o sa scriu povestea vieţii mele…pentru ca am scris destul despre asta, insa vreau sa scriu despre sentimentele mele. De multe ori ma simt neînţeles, furios si dezamăgit; neinteles de oameni, furios pe neputinta mea si dezamagit de viata, dar când sunt in preajma cuiva mi-e greu să-mi arat adevăratele sentimente. Nu ma prefac ca sunt altfel, ci doar îmi îngrop adânc aceste sentimente, incerc sa nu impovarez pe nimeni, ma ascund in fata mastilor pe care le-am incercat atatia ani de zile si încerc sa uit de ceea ce simt cu adevarat. Doar ca sentimentele raman mereu acolo.
Sunt furios când cineva încearcă sa îmi spună ce sa fac cu viaţa mea dar nu încearcă nici măcar un pic sa ma înţeleagă.Toti spun" Te inteleg, te inteleg" dar se simte din vorba, din privire si din expresia fetii ca habar nu au de nimic si nici macar nu se straduiesc sa inteleaga, au ideea lor, conceptia lor despre boala sau neputinta si nu se straduiesc sa inteleaga ca poate fi altfel...
Sunt fericit când stau cu prietenii, radem si ne distram; sunt fericit atunci când citesc o carte care îmi face placere sau când scriu, sunt bucuros când vad chipul prietenilor mei sau când ascult muzica preferata; sunt fericit cand prietenii sau cei care ma cunosc incearca sa ma inteleaga si isi arata compasiunea incurajandu-ma; sunt fericit de fiecare data când mi se arata ca pot fi de incredere; sunt fericit mai ales cand imi vad fetita zambind, razand si simtindu-se bine; sunt fericit cand sotia isi arata dragostea nemarginita pe care o are pentru mine... Acestea sunt doar câteva lucruri mărunte care îmi provoacă bucurie dar, din pacate pentru mine, aceste bucurii nu îmi pot umple tristeţea pe care o simt uneori.
 As vrea ca lucrurile sa se schimbe, pentru ca simt ca am mare nevoie de o schimbare in viaţa mea. Dar nu stiu ce sa fac. Iar de cele mai multe ori mi-e teama. Teama de viitor. Teama ca nu îmi voi putea împlini visele, teama ca nu stiu ce se va întâmpla cu mine.  As vrea sa nu-mi mai fie teama.
As vrea sa am mai multa încredere in mine atunci când nimeni nu are…as vrea sa stiu ca pot trece peste orice obstacol in viaţa asta si sa nu fiu nevoit sa ma tem de schimbările pe care acestea le pot aduce.  Si uneori am încredere, sau cel putin înainte aveam; cu mult inaine... Eram mai încrezător, mai optimist, dar acum, dupa ce boala m-a rapus, nu a mai rămas prea mult din optimismul meu. Vreau sa trec mai departe peste toate aceste sentimente negative de tristeţe şi furie şi să am din nou mai multă speranţa. Dar nu e uşor deloc. Şi numai timpul şi răbdarea mă pot ajuta.
 Pentru că, deşi nu duc lipsă de nici un lucru şi am aproape tot ce îmi doresc, exista totuşi ceva ce îmi lipseşte. Ceva ce e mai important decât orice alt lucru : înţelegere. Iar eu mă simt din plin neînţeles...
 Mă simt ca şi cum m-aş afla într-o pădure sau o junglă şi am pierdut busola…iar acum nu mai pot găsi nici o cale de ieşire. Mă simt atât de mic şi neînsemnat…  Poate e şi vina mea, pentru că am creat un fel de scut, un zid între mine şi cei din jurul meu. Am făcut asta pentru că nu am vrut să-mi cunoască adevăratele gânduri ştiind că nu le-ar putea înţelege niciodată. Mi-a fost teamă şi încă îmi este.
 Ştiu că sunt persoane în jurul meu care mă iubesc…mi-au demonstrat asta. Doar că mi-aş dori să încerce să mă înţeleagă mai mult. Nu le cer să mă înţeleagă pe deplin, să ştie tot ce simt şi îmi trece prin cap, nu am aceasta pretentie, pentru ca stiu ca nu vor reusi niciodata, nu vreau decât să mă accepte aşa cum sunt şi să mă înţeleagă atunci când am nevoie. Imi iubesc asa de mult sotia pentru ca este singura care a incercat si se straduieste cu toate fortele ei sa o faca; ii iubesc stradania de fiecare zi; o iubesc pentru tot ceea ce reprezinta pentru viata mea si pentru ca se daruieste cu totul si neconditionat vietii mele...
La urma urmei, nu contează ce vor crede despre mine cei care vor citi ceea ce am scris sau voi mai scrie; pot să mă facă nebun…ciudat…sau orice le trece prin minte, nu contează. Pentru mine e ok, nu mă aştept si nu am pretentia de la nimeni să fiu pe deplin înţeles.

Asa e viata

Aşa e viaţa

Aşa e viaţa
Un copil râde,
Un bătrân plânge!
O mamă cu drag
Pruncul la piept îşi strânge. 

Frate trădează
Pe frate,
Pentru bogăţie şi libertate,
Ca să aibă el de toate!

O floare înfloreşte, alta se ofileşte,
Una moare, alta trăieşte,
Dar nimeni nu se bucură
Şi nimeni nu le jeleşte.

Căci aşa e viaţa dată de Dumnezeu,
Şi nimeni nu o poate schimba!
Aşa a fost,
Şi aşa va fi mereu.

ianuarie 2013