Un strop in marea vietii 13

Imi amintesc asa de multe lucruri de dinainte de accidend, am amintiri asa de frumoase si imi place asa de mult sa stau sa ma gandesc la ele, sa le revad in mintea mea, sa le retraiesc si, de foarte multe ori, pe parcursul vietii mele de dupa accident, cu ajutorul acestor amintiri reuseam sa ma inveselesc. Imi amintesc de prieteni si de ceea ce faceam impreuna, cum petreceam timpul si cum ne distram, imi amintesc de relatiile pe care le-am avut sau pe care mi le-am refuzat (e destul de greu de inteles, nu-i asa? dar o sa explic asta), despre ceea ce am invatat despre oameni, despre fete sau despre relatiile de orice fel; da, am invatat foarte multe lucruri care m-au ajutat mult dupa accident, lucruri pe care le apreciez la adevarata lor valoare pentru ca, cu ajutorul lor, mi-am format propria mea conceptie despre viata. Cand nu ai pe nimeni langa tine dupa care sa te ghidezi, cand nu ai pe nimeni langa tine care sa te ajute si de la care sa ceri sfaturi atunci cand nu sti incotro sa te indrepti sau cum sa procedezi in anumite momente, atunci este greu si de cele mai multe ori iei decizii gresite; din fericire pentru mine, am stiut cum sa-mi aleg prietenii, de fapt e prea mult spus asa, mai corect ar fi sa spun ca, ei m-au ales pe mine si nu invers, dar oricum ar fi fost, am beneficiat din plin de experienta si calauzirea unora dintre ei, asa am invatat de la fete cum sa le respect si sa le inteleg pe fete si de la baieti cum sa-i respect si cum sa-i inteleg pe baieti. Multi ar putea intreba cand si cum am invatat aceste lucruri, raspunsul este simplu, cascand ochii si urechile si fiind atent la tot ce se intampla si cum reactioneaza fiecare in anumite momente, plus un pic de curaj, sa intrebi atunci cand nu intelegi ceva... Asa cum am spus, toate aceste experiente m-au ajutat enorm dupa accident, mai ales in perioada despre care urmeaza sa povestesc.
De ce am spus ca au existat relatii pe care mi le-am refuzat? Eu mi-am format propria mea conceptie despre viata si, fiindca ma cunosteam foarte bine ce fel de persoana sunt, am ales doua cai in relatiile mele cu fetele, relatii de prietenie si relatii amoroase. Ca orice alt baiat, imi placeau fetele doar ca felul meu de a actiona era un pic diferit, cu fetele pe care le placeam cu adevarat, niciodata nu am vrut sa depasesc relatiile de prietenie, le placeam prea mult ca sa ma implic intr-o relatie amoroasa care sa nu duca nicaieri si sa stric o prietenie care conta mai mult decat o relatie amoroasa, am patit-o de doua ori si nu mai vroiam sa se intample, odata am incercat sa vad unde va ajunge si a doua oara din neatentie, am stricat ceva frumos si mi-am promis ca nu se va mai intampla, asa ca mi-am refuzat unele relatii de dragul prieteniei... Dar, nici relatiile amoroase nu le legam aiurea, orice relatie incepeam, eram 100% implicat, nu intram cu jumatati de masura si nu faceam nimic la intamplare, chiar daca, pe parcurs, relatiile se degradau, nici o singura fata nu poate spune ca a suferit din cauza mea sau ca ar fi fost parasita de mine, din contra, toate relatiile s-au incheiat de comun acord si am ramas prieteni foarte buni mai departe, nu stiu de ce, dar aveam tendinta de a le face pe fete sa ma paraseasca ele pe mine decat sa le parasesc eu, nu am putut face asta niciodata; ca ma laudam eu la unul sau la altul ca as fi parasit-o eu pe ea, asta era alta poveste, oare nu asa facem toti?
Am scris despre toate acestea, ca sa se stie conceptia mea despre aceste lucruri, inainte de a continua povestea de unde am lasat-o data trecuta. Deci, imi intrase in cap, cumva, ideea de a avea pe cineva langa mine, cineva care sa ma ajute sa-mi fie viata mai usoara, iar aceasta idee devenea tot mai puternica si cand priveam in jur, eram mai tot timpul singur, mama era tot mai slaba, tata ma punea tot mai rar si tot mai greu pe carut pentru ca il dureau tot mai tare toate alea (odata, chiar a cazut cu mine cand ma luase in brate de pe pat sa ma puna in carut, iar in ultimul timp ramanea indoit dupa o astfel de operatiune), asa ca ma punea din carut in pat sau din pat in carut cine apuca, ba Mihai cand era pe-acasa, ba Stelica, ba Vasile, ba var-miu Sandi atunci cand venea pe la mine si ma plimba (el a fost singurul care m-a dus cu carutul pe unde nu ma puteau duce ceilalti prin padure si pe dealuri), ba Emil, cine era pe langa mine si cine vroia sa ma scoata la plimbare, de multe ori, nu numai ca nu avea cine sa ma puna in carut, dar chiar daca ma punea tata in carut, nu avea cine sa ma plimbe, asa ca ma ducea tata la poarta, la drum, si ramaneam acolo ore in sir singur sau stateam de vorba cu cine mai trecea pe-acolo. In acest context, ideea de a avea pe cineva, parea o idee perfect valabila si foarte buna, dar exista o problema: nu aveam curajul de a o impartasi cu nimeni si nici nu aveam puterea de a implica si pe altcineva in problemele mele si in viata mea plina de durere, nu aveam curaj sa spun cuiva sa lase tot si, poate, o viata mai implinita si sa inceapa o viata plina de incercari alaturi de mine... Si mai eram si pesimist, asa ca, de cate ori incercam sa fac un astfel de pas, ma si vedeam refuzat si privit cu indoiala asupra sanatatii mele mentale, asa ca nici macar nu aveam curaj sa incep sa schitez vreun plan. Chiar si asa, cu aceste ganduri pline de indoiala si incertitudine, tot am reusit pana la urma sa-mi fac unele planuri, pe cele mai multe dintre ele nu am avut suficient curaj de a le pune si in practica, dar am incercat cate ceva ca sa vad macar cum voi fi privit, am incercat chiar, nici acum nu imi dau seama cum avut asa un curaj, sa ma apropii de unele fete destul de mult, dar, doar atat, nu am reusit niciodata sa fac mai mult, mi-a fost mereu frica de implicare si de suferinta care putea urma in cazul unui refuz... In toiul acestor lupte crancene care se dadeau in viata mea, a venit anul 2001... In vara acelui an, in vacanta, a venit la mine vara-mea Flori, ca de obicei in ultimii ani si ne-a spus ca, doua prietene de-ale ei, urmau sa treaca pe la noi intr-o zi, ele fiind venite in vizita la bunica uneia dintre ele care statea in Hantesti, langa Suceava. Ele erau vecine de scara, locuind in acelasi bloc si se cunoscusera mai bine dupa ce au aflat ca mergeau impreuna la aceiasi Biserica. Asa au aflat de la Flori despre noi si i-au promis sa ne faca aceasta vizita. Bun, numai ca, aceste prietene nu au mai ajuns la noi, desi le asteptasem cu bratele deschise si dupa ce Flori si Mihai facusera curatenie generala in camera unde urmau sa doarma o noapte, ceea ce a suparat-o foarte tare pe Flori. Aceste prietene erau Lili si Oana... Ele nu au mai venit, vacanta a trecut si Flori a ajuns la Bucuresti unde le-a luat la intrebari. Ca sa o impace pe Flori, i-au zis ca vor veni altadata, iar eu, cand am auzit asta, i-am spus sa le faca invitatia de a-si petrece sarbatorile de iarna la noi...Zis si facut, invitatia a fost facuta, a fost acceptata, asa ca fiecare a inceput sa-si faca planuri in dreptul lui, iar planul meu a fost foarte simplu, sa le primesc bine, sa le fac sa se simta cat mai bine la noi, sa se bucure de vacanta, de gazduire, de imprejurimi, sa plece multumite si cu gandul de a mai reveni si altatadata, dar, cel mai important, ma hotarasem ca sa fac in asa fel ca sa nu-mi placa nici una dintre ele prea mult si sa nu ma simt atras de nici una, pentru ca ele plecau si eu urma sa raman cu durerea in suflet... Zilele treceau, iar in data de 23 decembrie 2001, au ajuns toate trei la Putna si au intrat pe usa in camera mea, atunci, cand le-am vazut prima data impreuna intrand, toate planurile mele s-au naruit... Ceea ce nu am crezut niciodata si am vazut doar in filme, s-a intamplat atunci... Viata mea a inceput din nou, inima a inceput din nou sa bata, aveam un nou tel, un nou vis...

Un strop in marea vietii 12...

Asa cum am mai spus, nu am cautat niciodata atentia speciala a cuiva, nu am cautat niciodata sa fiu in centrul atentiei ci mi-a placut mai mult sa stau retras si sa ascult ce au altii de zis. In tot timpul de cand sunt la pat, prin toate suisurile si coborasurile prin care m-au purtat viata mea, am invatat sa stau singur si sa apreciez linistea si singuratatea. Eram singur in cea mai mare parte a zilei, fratele meu era la servici, tata era la servici, mama era cu treburile prin si pe langa casa si venea la mine cand trebuia sa-mi aduca mancare sau sa ma intoarca, asa ca, eu eram mai tot timpul zilei singur, seara insa, se strangeau toti pe la mine si incepeau jocurile de carti sau rummy, care de multe ori se terminau cu amenintari si multe lacrimi pentru unii sau altii. Asa cum am spus si in partea cealalta, de cele mai multe ori ma simteam singur, chiar daca era plina casa. De ce am inceput sa scriu despre aceste lucruri? Pentru ca erau perioade cand aceasta singuratate era indepartata cu ajutorul verisoarelor mele (Claudia, Flori, Lili si Laura) care veneau sa-si petreaca vacantele la mine, acele perioade, vacantele, erau „perioadele de lux” din viata mea. Imi placea sa petrec cu ele, sa stam impreuna, sa discutam despre orice, sa ne plimbam si sa nu existe nimic intre noi care sa ne jeneze sau sa ne desparta; aveam incredere oarba unii in ceilalti si nu exista un gand care sa nu-l stim toti; tanjesc si acum dupa acele perioade, dar, ce sa faci, timpul trece, vremurile se schimba, prioritatile se schimba si ele, asta e viata si trebuie sa o luam asa cum este.Atata timp cat stateau ele pe la mine, ma obisnuiam sa am pe cineva prin preajma, asa ca, atunci cand ele plecau, casa mi se parea pustie si singuratatea care ma cuprindea, era mult mai puternica decat de obicei; pana ma obisnuiam, sufeream din greu de singuratate... Ii aveam langa mine pe prietenii lui Mihai (Petrea, Vasile, Ion, Stelica, Iulian), care mi-au devenit de-alungul timpului si prietenii mei, stateau mult timp la mine acasa, incat, la un moment dat, pareau sa fie de-ai casei, din familie; ne certam, ne impacam, azi ii fugaream acasa, maine ii chemam inapoi ca le simteam lipsa si tot asa... Toti vroiau sa ma poarte cu carutul atunci cand ieseam pe afara, toti deveneau „soferii” mei de-alungul plimbarilor, insa, cel mai mult timp in aceasta slujba a fost Stelica. Ieseam cu carutul la plimbare, dar atunci cand veneau „perioadele proaste” nu aveam chef de nimic si, din cauza ranilor pe care le aveam, petreceam mult mai mult timp in casa, in pat; a fost o perioada cand nu am iesit din casa aproape un an de zile. Atunci cand ieseam, incercam sa ma distrez cu cei cu care stateam, imi placea in special Marian, avea ceva al lui care te facea sa te simti bine in prezenta lui, nu participam cu prea multe la aceste intalniri distractive, dar faceam tot ceea ce puteam ca sa nu ma simt in plus; insa, erau dati cand veselia si distractia lor imi facea rau, ma facea sa-mi para rau de viata pe care o am si de tot ceea ce am pierdut odata cu accidentul stupid pe care l-am avut, ma faceau sa ma urasc si sa urasc tot ceea ce reprezint...
Apoi, cu timpul, a inceput sa-mi intre in cap tot mai mult ideea ca ar fi bine daca as avea pe cineva langa mine, cineva care sa incerce sa ma inteleaga si care sa ma accepte asa cum sunt, dar nu numai din punct de vedere fizic, ci si psihic, cu starile mele, cu nebuniile mele, cu ideile mele..